-Foaie verde băț, n-ai de lucru fă-ț’!-

L-am reîntâlnit la unul dintre acele cursuri (Administrarea afacerilor – presupun), undeva la munte, mai mult spre orașul lui decât spre al meu. Trecuseră aproape doi ani. O idilă mistuitoare - 2 luni- în care n-am apucat să facem sex, ocupați cu tandrețela și jurămintele de până dincolo de moarte. Parcă eram în competiție…cine pe cine iubește mai mult. Mai apoi am jucat “lovește și fugi” până ne-am învinețit.. Eu ultima. Și am plecat. Apoi un binevoitor prieten de-al lui m-a anunțat că a murit. Leucemie. Și mi-a dat scrisoarea. Ultima.

“Bună.
Am promis că o să-ți scriu ceva. Am să o fac fără să mă cenzurez. Deloc. În nici un fel. Și te rog să mă ierți. În primul rând vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce mi-ai oferit, pentru că m-ai iubit și m-am simțit iubit ca de nimeni altcineva. Au fost cele mai frumoase zile din viața mea. Îmi pare rău că nu te-am iubit de 1000 de ori mai mult. Orice s-ar întâmpla tu rămâi cel mai frumos lucru și nu te voi uita. Îți mulțumesc.
Mă simt mai liniștit. Am fost la un preot… am discutat despre multe. Curios, era un tip deschis. I-am povestit tot, inclusiv intenția mea. M-a frapat și mi-a plăcut că nu a recurs la multe argumente religioase. Un tip echilibrat. Acum nu mi se mai pare așa greu. Am hotărât ca…în câteva zile să termin. Nu fac bine că îți spun. Dar ești singurul om în care am încredere. Vreau să îmi respecți decizia. Te rog. Nu te-aș ierta niciodată dacă m-ai minți… Te rog. Oricât de greu îți este…
De oriunde aș fi am să te iubesc și o să fiu cu tine întotdeauna. Uneori ai să simți asta. Vei vedea. Nu ți-am spus de hotărârea mea. După ce mă instalez în rai o să schimb puțin regulile pe acolo. Prea sunt arbitrare unele. O să mă întorc și o să mergem la o cafea. O să ne cânte RHCP – “Snow” încontinuu. Nu știu de ce și cum dar melodia asta s-a lipit de sufletul meu. Apoi o să fac și altceva. Nu spun ce. Vezi tu atunci. Îți promit că am să mă întorc. Am vorbit cu extraterestrul tău aseară. Știe că dincolo de cuvinte, orgolii și răzbunări îl iubești. Simte. Cam gata. Deși aș fi vrut să-ți spun mult mai multe. Asta când mă voi întoarce, din când în când, la 11 noaptea. Vorbește cu mine. O să simt. Îmi e greu să mă despart. Te iubesc așa mult. Mulțumesc încă o dată pentru tot.”

Ce s-a întâmplat cu mine atunci. Offf… Cât l-am sunat…liniște…

Și acum??? Ce trebuia să fac? Eu, la munte, față-n față cu mortul. Palizi amândoi și seci.

- Bună.
- Bună.
- Ce faci?
- Bine, tu?
- Și eu. La curs?
- Da.
- Asemenea. Ai copii?
- Nu. Tu?
- Nu.
- Te-ai măritat?
- Nu.
- Nici eu. Tot frumoasă ești. Doar mai tristă.
- Termină! Plec!

M-a înșfăcat de cot.
- Nici nu te gândi ! Acum doi ani ai plecat. Eu am plătit cafeaua. Tu ești la rând. Mă invit.
- Bine. O jumătate de oră.
- OK. Și-ai să pleci. Pentru tine e ușor. Ai mai făcut-o.
I-am tras o palmă.
- Să taci!. Ești mort!
- Cu atât mai bine. Eșți în siguranță.
- Mda. Hai…

Și m-au ajuns jurămintele de dincolo de moarte. Cu Răposatul. La cafea. Dintr-o dată un
pumn de oase pe mâna mea și altu-n păr. Și morții se întorc uneori… Tremuram ca o Cătălină-n fereastră. Singura diferență – n-aveam ochii pe cer. Îl dezbrăcam cu privirea pe el. Se maturizase frumos. Înalt, bine făcut. Ochi blânzi și păr grizonat. Recunosc. Chiar sexy.
Nu mai știu cum au trecut cele trei zile, de câte ori și pe unde am făcut dragoste sau sex sau… . Nu mai știu nici cum mă lipeam de el. Nu vroiam să-I intru prin carne, să-i ies pe urechi, să o iau de la capăt pe altundeva. Nu-mi amintesc nici când, nici cum m-a cerut de soție, nici de câte ori am spus “Da”.
Sigur îmi amintesc că l-am dus la gară. Am uitat că a luat două bilete și-a plans de față cu toate trenurile. Știu sigur că nu am plecat împreună. Am biletul în sertar…
Nu-mi amintesc dorul. Nu vorbeam jumătate de zi la telefon și cealaltă pe internet. Nu mă trimitea la somn. Nu găseam dimineață mesaje peste tot ca și furnicile pe un codru de pâine.
Nu ne-am căsătorit. N-am fost fericiți. N-am avut doi copii și nici nu i-am botezat Elena Alessia și Victor Robert. N-am îmbătrânit împreună. De murit sigur am murit cândva…dar cine primul? Sau amândoi?
Îmi amintesc. Nimic n-a fost așa.
Dorul…tot mergea în jos. O luam razna pe ceas. El – centru. Și am pierdut. Toate s-au dus după el. Eram pe zero. Dar zero e ceva mai mult decât minus. Să nu ai nimic nu înseamnă că ești dator. Nu eram. Și nici datoare..
La întâmplare. Un loc în pat. Fixă. Uitam să mănânc. Nu dormeam. Acolo. În umed. Nu vroiam să le plâng. Năvăleau din inerție. Datorau ochiului protecție. De corpuri străine. Lumea. De infecții. Tu.
S-au adunat șapte. În fiecare noapte. La ora 2.07 a.m. Șapte bilețele, îngrijit pliate…pe gresie. Cineva le strecura pe sub ușă.