agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-09 | [This text should be read in romana] |
Atunci am cunoscut-o eu.
În acea perioada. Aș încerca să spun banal, dar ceva din mine nu-mi dă voie. Nimic nu e întâmplător. Toamna întunecase orașul florilor, soarele nu ieșise de câteva zile, lipsa zgomotoasă a turiștilor lăsa impresia de pustiu, de oraș părăsit. Mă deprima grozav acea ploaie care nu se mai oprea. Apoi a venit soarele, așa deodată, într-o dimineață. M-am îmbrăcat rapid, l-am tras pe fiu-miu de la desenele lui cu topolino și am ieșit. Se părea că odată cu mine au căpătat curaj și ceilalți, străzile se însuflețiseră din nou, o ultimă zvâcnire a verii, mi-am zis cu părere de rău. N-aș fi știut că e româncă, nimic nu-i trăda originea, putea fi orice, cert era faptul că o întâlnisem în multe seri pe aceași bancă, singura bancă așezată parcă deasupra mării. Într-o zi am vrut să îi iau locul, marea era sub picioarele tale acolo, dar m-am simțit rușinată când am văzut-o ezitând, gata să se întoarcă. Venea însoțită de fiul ei, un copil activ care, asemeni ei, se exprima în italiană. Așa ne-am cunoscut, fiii noștri au început să se joace împreună. Deși în mintea mea, îmi făcusem deja câteva scenarii în legătură cu ea. Oricum ar fi fost îți dădeai seama că ceva nu era în regulă. Stătea minute întregi cu privirea îndreptată înspre larg, fără să schițeze nici un gest, ca o statuie. Îmi plăcea paloarea de pe fața ei, ochii blânzi și goi, felul în care se așeza cu spatele drept de parcă venea la un concert sau la un spectacol de teatru. Începusem o discuție banală, de tatonare cumva... - De cât timp ești aici, am întrebat-o eu mai mult ca să existe un punct de plecare. - Nu știu, cred că de când a murit mama, din iulie, dar dacă e să mă gândesc, parcă aș fi de mai mult timp. - Și eu am venit în iunie, mă mir că nu ne-am întâlnit până acum, orașul e mic, românii se știu între ei. - Eu mă feresc de români, poate de aia. - De ce? - Nu știu...așa. Am vorbit despre mare, despre locuri, lucruri banale oarecum. De fapt cred că eu am vorbit mai mult deși se simțea că și ea se mai însuflețise. Se lăsase întunericul prea repede atunci, băncile noastre erau cumva izolate de străduța periferică care trecea pe acolo, erau doar felinarele și valurile mării. Și țipetele copiilor noștri care găsiseră jocuri comune. Apoi a venit un bărbat și-a luat-o. Un bărbat frumos căruia nu-i puteam ghici vârsta pentru că deși era grizonat, chipul lui părea destul de tânăr aproape în dezacord cu părul. Și-au vorbit în italiană, el a cuprins-o de după mijloc iar ea s-a sprijinit de el de parcă amețise, se cunoștea că se iubesc și mi s-a strâns inima atunci, n-aș putea spune de ce. Dar a doua zi și-apoi următoarele două luni ne-am întâlnit în fiecare seară, acolo pe banca dintre aloe. Străzile s-au golit treptat, doar bătrâni îmbrăcați cu pulovere mai vedeai ținându-se de braț și târâindu-și pașii pe faleză. Florile se ofiliseră și ele, statuia ce reprezenta un înger, statuie întâlnită în toate vederile lor, știam de ce, dar nu-mi amintesc acum să scriu despre asta, se vedea acum golită parcă de viață, marea devenise furioasă, făcea valuri imense în fiecare seară de parcă se zbătea să moară pentru vară, să se pregătească de o toamnă adesea ploioasă. Nici mașini nu mai treceau așa des, terasele își strânseseră umbrelele colorate, mirosurile de fructe de mare și muzica. Muzica îmi lipsea cel mai mult parcă. De fapt, nu știu, parcă amorțeam odată cu orașul, îmi plăcea acea stare. Dar nu se terminase încă, urmau zilele orașului, ele încheiau sezonul de vară. Da, ne întâlneam... Am atâtea de spus încât mă încurc în detalii, dar nu știu cum, toate se vedeau astfel poate și din cauza ei. Uneori ploua seara, încercam să ies dar marea era așa de furioasă încât arunca valuri până în mijlocul străzii, rupând crengile palmierilor și inundând locurile unde până nu demult fusese locul meu de plajă preferat... Pietrele. Aveam probleme cu spatele, îmi descoperiseră reumatism peste limită, articulațiile aveau să cedeze iar acele pietre mari și fierbinți îmi făceau un imens bine. Mă așezam adesea direct pe ele, simțeam astfel mai pregnant mirosul mării și adormeam acolo legănată de țipetele pescărușilor sau de țipetele copiilor. Era un zgomot ca un fel de cântec... În serile când nu ne vedeam ardeam însă de un fel de febră. De parcă, nu știu, mi-era teamă că o să dispară în următoarea zi și n-o s-o mai văd niciodată. Mă întrebam dacă nu cumva, aiurită cum mă știam, mă îndrăgostisem de o femeie. Era aceași ardere, o curiozitate și o plăcere de a o asculta care nu se dilua în nici un fel, care mă obosea și-mi aducea o energie ciudată, dacă se poate ca un om să-ți provoace în același timp reacții atât de adverse. N-aveam cu cine vorbi despre ea, relația cu soțul meu era destul de tensionată atunci, el era mereu obosit și absent, eu mereu euforică, trăind realități diferite parcă... ...așa fusese mereu de fapt... Viața mea însăși fusese un fel de rahat amestecat până să hotărăsc într-o zi exasperată sau epuizată să le spun alor lui, care stăteau mai mereu la noi, pe șleau tot ce gândesc despre ei. A urmat ceea ce fiul meu denumea adesea”circul globus”, eveniment ce a culminat cu izgonirea noastră, cei doi nerecunoscători din raiul mizerabil în care ne duceam zilele, adică o cameră...de fapt ce mai contează...nu mai contează. - Vrei avere nu? N-o să ai niciodată nici un drept aici...îmi răsuna uneori în urechi sau în creier vocea cumnată-mii. Atunci mă îmbrăcam, coboram treptele vechi de piatră și alergam până simțeam că-mi pocnesc plămânii în mine, că o să fac stop acolo în mijlocul străzii. Astfel scăpam de tensiune, de furie, de ura care mă săpa de-mi zdrențuia sufletul. De parcă mie mi-ar fi trebuit vreodată un loc pe pământ...un loc unde să zic...aici e al meu...numai al meu.. Nu, poate de aia...poate de aia Ana era ca mine sau eu ca ea. Nu știu... Dar asta contează mai puțin... Într-una din zile se apucase să-mi povestească de Austria, abia venise și Andrei fiu-su mă înnebunise cu pronunția orașului unde au stat... Innsbruck. Am glumit cu ea, am rugat-o să mă lase să scriu despre ce-mi povestea... ...da, eu scriu...de mult timp...poate de când m-am născut nu știu de când, de când am citit prima carte, m-am trezit într-o zi scriind și nu m-am mai oprit. Am ars mult de-a lungul anilor, mai ales pentru că nu aveam intimitate, voiam să nu știe nimeni dar găseam mereu foile răscolite și-atunci înnebunită de parcă m-ar fi violat cineva începeam să țip, le luam, le așezam în mijlocul curții și le dădeam foc... Era cel mai aiurea să-ți citească cineva gândurile... ...acum mi-aș dori să mi se întâmple dar lumea e prea ocupată... ...cine sunt eu în furnicarul de suflete ce se vor unice toate. Ea a început să râdă cumva din colțul gurii, ironic, amar... - Cui o să-i pese Iulia? - Mie, mie îmi pasă, mă băteam atunci cu pumnul în piept revoltată. - Atunci scrie... Și am scris. Ne hotărâsem până la urmă pentru Austria, a început ea strângându-și puloverul înfrigurată. Vântul îi flutura părul negru eliberându-i fața limpede, resemnată parcă. Nu am înțeles de unde venea atâta tristețe atunci. Aș fi vrut să-i ating fața, mi-o închipuiam rece, înghețată, deosebit de fină. Mirko adusese un ghid de călătorii și ne-am așezat toți trei în jurul lui, am tras de el până ne-am căpătat fiecare partea. Cu o zi înainte însă m-am bucurat tare mult. Își adusese bagajul două genți pline, pe care s-a chinuit să le urce sus. L-am auzit cum înjura și-mi venea să râd, râdeam din orice nimic, la fel cum ți se întâmplă uneori să plângi din orice nimic... A apărut în salon, le-a trântit în mijloc și s-a uitat la mine ca și cum ar fi spus...asta a fost. Am eliberat câteva rafturi și i-am așezat hainele lui. Mă simțeam femeie, nu știu cum să-ți explic, până atunci mi se părea ciudat că viața mea se oprise undeva între copilărie și maturitate. Mă zbăteam astfel într-un fel de purgatoriu pentru a deveni femeie cu acte în regulă. Și în unul din buzunare am găsit goblenele mele. Nu-mi venea să cred, le recuperase de la Picioare lungi, cine știe cât dăduse să i le înapoieze, n-am avut curaj să-l întreb. Nimeni nu mi-a făcut vreodată o surpriză, era prima dată și-am rămas blocată de gestul lui. Dovezile de dragoste erau parcă ireale, un fel de iluzii, mi-era frică să mă las, stăteam încordată mereu, ca la un fel de pândă...să nu mă lovească fatalitatea iar eu să nu fiu pregătită. Am plecat într-o seară, am ajuns dimineață, ne-am cazat la o pensiune Bergkland, într-o așezare din apropierea orașului. Ne aflam pe autostradă, când plecasem din Italia observam cum mașini în coloane interminabile se întorceau din concedii, numai noi înaintam împotriva valului. Am ajuns undeva la înălțime orășelul era în depresiune și s-a ivit parcă printr-o minune sub ochii noștri. Era parcă la picioarele noastre, luminat din belșug de un soare puternic și vesel. Sau poate așa-l simțeam noi trei pentru că așa eram. Andrei adormise după ce mă înnebunise până atunci. El alesese Austria, avea un fix pentru țara asta încă din România. Iar eu trebuia să-i traduc despre istoria orașului, despre numele lui....inn, un râu și brucke...podul, în traducere, pod peste râu. Cam așa era... Un loc parcă apărat sau izolat de restul lumii datorită munților Alpi. Îmi amintea cumva de Ardealul nostru, de regiunea aia a Brașovului unde se împletesc atât de armonios culturile. Andrei adormise între timp biruit de aerul rece și proaspăt. Mirosea a viață, a iarbă, a munți... Ne-am cazat acolo, ne-a întâmpinat o bătrânică pe care o trăda doar părul alb, prins într-un fel de coc deasupra capului...un alb pufos parcă, în rest arâta ca o tinerică îmbrăcată în trening. Pantalonii scurți lăsau să i se vadă picioarele musculoase și m-am gândit că sigur aleargă. Apoi am plecat din Axams spre oraș. În fiecare zi în altă parte. E superb acel loc. Și m-am gândit atunci că eu probabil m-am născut fără rădăcini, aș fi putut foarte bine să rămân acolo și să mi se pară acasă. Ne-am oprit din povestit, se apropiase Mirko zâmbind ca de obicei. Andrei țopăia în jurul lui, Ana s-a ridicat și ne-a făcut prezentările. Ne-a dus cu mașina până acasă și au dispărut înspre cartierul lor. Încă o dată mă gândeam că n-o s-o mai văd...deși noi două nu ne-am mai despărțit de atunci decât o singură dată... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy