Astăzi, după ce m-am trezit cu o clipire mai decrepit, mai sătul de îmbuibare cu veșnic iubit, mi-am luat tot ce-mi strânsesem prin ungherele sentimentelor stabile și cu hotărârea de a fi din astă clipă veșnic muabil, am dat jos barba crescută de trei zile, cele câteva kilograme de pe burtă, ce îmi deranja echilibristica de mult uitată și zâmbind am ieșit din noi în lume.
Lume noua pe acolo pe unde credeam că totul este neschimbat ca valurile Mării Moarte. Erau și femei frumoase acolo, unde tu mi-ai spus că totu-i pierzanie, ba de sine, ba doar de tine pentru mine. S-a dovedit a fi totul mult mai colorat decât ecranul televizorului de doi bani ce l-am primit la nunta noastră, iar unele budoare aveau gemurile deschise, fără obloane care să oprească firescul de ochiul vecinului de care nu-mi mai pasă. Unele așternuturi ale „pierzaniei” se aștern și prin parcuri și prin multe alte locuri străine de castitatea unicei legături. Dar ce știi tu?
Parcă merg mai drept și parcă rictusul din colțul gurii se numește zâmbet. Așa mi-a spus unul ce stătea pe un trotuar ne-făcând nimic. Știai tu că sunt și astfel de oameni, ca noi, ca mine de astăzi încolo, care nu fac absolut nimic? Să vezi ce fericiți suntem când râgâim după o halbă de bere. Sunt chitrofonit veșnic numai la gândul că n-o să-mi mai atârn juvățu’ ăla de cravată la gât. Nu mă mai arde stomacul de la visichi, de la ginul-tonic, ș-alte prețiozități cu care ne întrețineam oaspeții de lume-bună. E bună berea. Și trotuarul din parcul acela „răpănos” este mult mai moale decât Ludovicu lu’ tac-tu. Na c-am început să vorbesc execrabil, să mă exprim în termeni „deranjatori”, nașpa ar spune mardeiașul de lângă mine.
Gata, închid scrisoarea. O trimit pe vechea adresă fără a specifica expeditorul. Mă găsești pe undeva pe unde nu vei păși niciodată. Hai pa, sa fi sănătoasă fată!

Pan
5.05.2002