Am incercat sa masor primele ceasuri ale intalnirii cu EA in densitate. Mai exact, in densitatea lichidelor acelea de pe pergamentul scortos al obrazului. Unii le-ar fi zis simplu lacrimi. Cata ingaduinta pentru niste secretii acide ce, de fapt, nu-mi mangaiau pielea, imi cavernau sufletul. Noroc ca dimineata avea sa ma gaseasca cu perna adunata sub cap, singur si multumit de visul avut. Era acolo, era in mine. Iesea uneori in lume numai ca sa ma lege de pat, numai ca sa ma faca sa sper ca, de fiecare data cand pun capul pe perna, sa mi-o apropii, sa o ating, sa-i mangai trupul acela ramas de neatins.