ora întâi

privește, darius, privește. se descompun oamenii în celule bizare, fiecare rupându-se din alt țesut de lumină, fără nume, neconturat. să nu se așeze în ei, cu stridență, moartea.

ce beție de vorbe, ce învălmășală. cum alunecă oamenii din miezul lor, cum își rod timpul cu disperarea unui înfometat din galere. habar nu au, darius, habar nu au că eu mă abțin de la asemenea nesăbuințe. este mai bine așa, da, este mai bine așa. pentru simpla lor viețuire.

nu, nu îmi deschide ochii, privește doar tu epiderma amară a lumii. apoi gustă din mine, o singură dată. atât. atât cât mai am trup. și atât cât trupul acesta crud îți lasă pe buze aromă de insomnie. fiindcă eu nu, nu îți port somnul, darius.

acum, îți promit, așa, pentru totdeauna: la ora douăzeci și cinci voi mirosi a carte veche.



***


ora douăzeci și cinci

mâinile, darius, mâinile prelungi de lumină și doar atingere. nicio ieșire din trup nu mai poate salva sufletul ăsta întors pe dinăuntru, înecat în propriul fluid.

o naștere din care nu rămâne nimic. primesc, închid, aștept și totul devine peste un ceas praf de oase.

fiecare om e aici, în mine. tu poți să îi vezi. mă locuiesc fără să o știe, fără să poată pleca. ei spun că spațiile sunt prea strâmte dincolo. prea îmbâcsite de respirații.

singurul lucru pe care îl pot face, darius, este să îl las pe fiecare lui însuși, să îl redau Domnului, așa, purificat de mine, purificat de propriul lui corp.

omenescul nu e decât hăuri câtă vreme Dumnezeu descoperă prea târziu greșelile facerii. or, facerile, darius, sunt întru întregire.

dacă poți privi în ochii lor și ai Lui din aceeași înfățișare.