Probabil ca orice senzatie noua aduce aminte, chiar si pe cai ocolite, de ceva similar, gustat candva, poate pe vremurile cand barbatul era barbat si femeia era marfa. Probabil ca orice femeie iti aduce aminte de alta femeie. Curios, totusi. Tu nu-mi amintesti de nici un alt barbat. Hai mai bine sa bem ceva. Pe Broadway-Lafayette.
Vrei?
Sa lenevim comensurabil numai de putinta sfarsibila a neuronului incendiat de atata bine, ca depaseste buza paharului, ajungand astfel rotund, din nou pe buza mea arsa de mirarea unui timp oprit, plecat cu sorcova habar n-am unde si nici c-as vrea sa aflu, bantuind poate pe undeva pe niste acoperise etern fierbinti, ocupate de mate lascive, cu ochi locuiti de sexul primordial.
M-am ridicat din mirare numai cat sa-mi reumplu respectivul pahar, din nou pana la refuzul realitatii.
Care realitate?
Realitatea e aici si acum, are iz intepator de prune fericite de atata soare oglindit, si consistenta de hartie fecundata cu stiloul, ca-n vremurile bune.
E strada orasului departe de aproape, strecurandu-se prin vene cu fiecare respiratie din ce in ce mai fierbinte, ca intr-un dans pagan de imperechere, in care fiecare celula vibreaza ametitor cu cealalta pana la fuziunea perfecta in nestatornicia sa, precum cercurile pe suprafata apei intrerupte din contemplatie de pestii insetati de aer.
E strada orasului obsedat, curbat, ratacit, luminat, rascolit, alungat, premiat de pacat, osandit, preamarit, preacurvit, plamadit din carne si stele, inaltat si omorat, trezit in sfarsit, primit de mine in dar intr-o zi neindepartata.
Eu mergeam atunci putin plictisita, purtand ca-de-obiceiul intr-un ghiozdan de scoala, usor nervoasa de lupta de guerilla dusa cu un timp neinteles.
Asa s-a intamplat.
Pe nepragatite, ca orice miracol la purtator habarnist, perfect inconstient.
Subconstient.
Traversam strada.
Atat.
Surprinzator, pe-o trecere de pietoni. Nici macar n-as putea sa dau vina pe vant, sau pe mirosul de primavara, pentru ca era iarna inca. Si era cam de dimineata, anotimp neprietenos mie, germinatorul de nopti secrete, daruite de har din ferestrele altcuiva.
Nici macar n-a mirosit a parfumuri interzise, pentru ca pe vremea aia nu-mi faceam inca temele pentru acasa la lectia de zbor.
Stiu un lucru, insa: nici nu ajunsesem la jumatatea strazii, cand am simtit fluturi in stomac, si senzatii contrare si de semn opus inbulzindu-se intre ele si toate in mine, ca oamenii in autobuz la ore da varf.
Am ajuns pe cealalta parte a strazii Altcineva.
Eu nu.
Eu atunci n-as fi stiut. Nici n-as fi zambit, asa cum zambeste de atunci Altcineva din mine, scriind povestea orasului cu somn interzis dintr-un ceas cu limbile furate.
Eu-lui nici prin minte, daramite subcutanat, nu i-ar fi trecut ca atunci ca din Altcineva, o cu totul noua senzatie poate veni spre nastere si locuire in mine.
Atunci m-am indragostit de orasul care imi pavase strazile cu aminiri din viitor.