Asta se întâmpla în fiecare noapte din cele 365 ale anului.

Răzuiai peretele de puzzle, împătureai totul frumos, să nu se șifoneze (de teamă că altfel ai fi făcut riduri dintr-o dată; între chipul tău și imaginea aceea se petreceau uneori simbioze bizare), pregăteai ranița și ieșeai pe fereastră. Apoi în drum, apoi în lumea cea mare. Și părinții tăi priveau în urmă, la distanță de câteva zile, suficient de departe cât să nu te mai poata întoarce fără voia ta.

Motocicleta cea veche avea caroseria ruginită atât de adânc, încât părea îmbibată în sânge. Un sânge monstruos, nu îndeajuns coagulat, umed, bolborosind pe alocuri, gros și cu miros înțepător. Nu pornea decât în visele tale.

Go West era doar unul dintre acestea. Te complăceai profund, îl lăsai să îți ungă venele pe dinăuntru ca un drenaj, până când ți se ascuțea toată pielea, ridicată parcă din interior pe vârfuri de ace. Nu cunoșteai o plăcere mai mare decât asta.

Un an întreg te-ai lăsat astfel sedus de visul călătoriei imposibile. I-ai lăsat să îți vorbească, răspunzând monosilabic și zâmbind cu blândețe, astfel că erau convinși că te-au dresat, că ești cel mai cuminte adolescent din câți se văzuseră până atunci. Doar bunicii te priveau de departe cu ochii mijiți, și ridicau din umeri.

Copilu ăsta săracu îi tare dus. Oamenii ăștia chiar nu văd ce dus îi?

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.