INSEMNARE A CALATORIEI MELE
Di Nicu Orasanu

PRELUDIUL

Orice calatorie e ca un preludiu. La ceea ce te asteapta sau ceea ce urmeaza sa vezi, cand pleci intr-un loc necunoscut inca. La un act de dragoste care poate, pana la urma, nici nu va avea loc. Un blind-date, o asteptare, o incercare a imaginatiei, care, oricat ai pune-o la lucru, tot nu va reusi sa ofere toate detaliile parcursului, motiv pentru care, de altfel, si pleci, altfel ai sta acasa.

Si daca paralela vi se pare cumva cam Lobacevskiana, atunci eu va invit intai sa va ganditi un pic de ce rataceste Ulise timp de 10 ani, evident fara nici-o treaba si facandu-si de lucru prin diverse zone, de altfel foarte pitoresti, ale primei colonizari elenice ? De ce ? Credeti ca numai ca sa-i furnizeze lui Homer si programei analitice un exemplu de epopee greaca ? De ce nu se intoarce el frumusel in Ithaca, la sfarsitul Iliadei, in doua iamburi, bineanteles antice ? De ce a trebuit pentru asta o alta epopee ? Pedeapsa zeilor, Troia arzand, Rosana Podesta readusa la realitatea Teoremei lui Menelaus, sa nu-mi spuneti ca acesti zece ani de ratacire sunt purgatoriul lui. Pana si Joyce si-a dat seama ca asta era numai scenariul pentru Kirk Douglas, de aceea Joyce, intr-un act de nesupunere fata de Holywood, muta actiunea la Dublin. Dar sa revenim, ca stiu ca v-ati speriat de perspectiva unui film dupa Joyce. Parerea mea e ca Ulise rataceste prelungindu-si preludiul, preludiu la ceea ce il asteapta acasa. Sa precizam ca el nu stie exact ce-l asteapta, ca n-a vazut filmul care ne arata, inca de la inceput, pe-Penelopa torcand si pe-petitori asteptand, dar nu flamanzi. Nu, Ulise stie de cantecul de la Cenaclul Flacara, cu rime cam schioape, dar de Mircea Dragomir, “din toate cate sunt…pe acest pamant… numai drumul e interesant”. Ei, el zice drumul, va spuneam ca rima e cam schioapa. E desigur vorba de preludiu.

Si, ca orice preludiu, calatoria mea incepe cu un neasteptat act de tandrete. Al sefei. “Du-te in concediu acum, in decembrie nu ti-l dau tot, acum e momentul”. Intrucat astfel de momente sunt mai rare decat eclipsele de Soare sau decat victoriile Petrolului in varianta reala a campionatului de fotbal, nu astept sa mi se mangaie si urechea cealalta, si incropesc in pripa, un plan de calatorie, care sa tina si de preludiu si de tot. Ma ajuta putin Ana de la Titi Travel, prietenul tuturor, Internetul, si indicatiile Marianei din San Jose. Merg ca deobicei pe principiul ca, decat sa gresesc alegand dintre mai multe variante, ma bine sa gresesc cu prima. Tema data este conform unui plan mai vechi, pe care l-as fi dorit realizat in cu totul alte conditii. Plan care viza si inca vizeaza la momentul de care se face vorbire, sa nu uitam, preludiul, atingerea a patru minuni ale sud-vestului, american prin slabiciunea spaniolilor: Las Vegas, Grand Canyon, California si un altul pe care il va afla numai cine va citi cu rabdare, si, evident, cu neabatuta bunavointa.

Bunavointa cu care va trebui sa inteleaga ca nimeni nu-si noteaza amanunte, in timpul preludiului, ca sa nu le uite mai tarziu. Asa am facut si eu, desi acum, cand scriu, regret ca nu am avut la mine un reportofon. Preludiu cu reportofon ?, veti spune mirati. Ei bine, mirarea nu e cel mai bun semn de bunavointa (pe care de fapt numai am presupus-o la cititor), astfel ca avansam inainte, ca in tramvai, drumul e plin de semne de mirare, le voi aduna la urma.

Geografic, preludiul incepe la Stamford, 40 mile nord de New York, unde suntem mutati temporar, sinistrati dupa 11 septembrie, un fel de Fontainbleau al lui Napoleon, unde imi iau ramas bun de la colegi si sefa, ca armata nu am, si englezii sau urmasii lor ma inconjoara pretutindeni. Imi lasa numai o singura cale de scapare, I 95 cu prelungire Van Wyck spre JFK. Intre ele, ma opresc in Queens, acasa, fac un dus, ud lamaiul si bonzai-ul, arunc in geanta de voiaj cele necesare preludiului, inclusiv umbrela, si chem un taxi de la Puebla, asa, ca sa intru treptat in atmosfera fostei si viitoarei zone spaniole.

Pe drum fac exercitii de a descoperi cat mai repede ceea ce uitasem acasa si asta nu-mi ia prea mult timp. Constat, in ordine, ca am uitat: cartile promise Marianei (fosta colega de la ICI care m-a invitat la ei), pantalonii scurti, sapca si ochelarii de soare.

Sa pleci in desert fara pantaloni scurti, palarie de soare si ochelari contra aceluiasi astru e ca si cum te-ai duce in vizita la eschimosi in bikini.

Ma mangai cu gandul ca un preludiu care incepe prost poate sa se termine cu bine, si nu ma gandesc la situatia inversa, nefiind cazul. Daca nu ati observat inca egocentrismul, momentul a sosit, si a si trecut. Dar va reveni destul de des. Atat de des incat n-ar ajunge sa-l schimbe 100 de Giordano Bruno arzand pe rug sau 100 de Galilei abjurand, eventual in tot atatea carti ale lui Octavian Paler. Lumea se misca in jurul meu si eu stau si o observ, altfel nici n-ar exista, conform unui capitol subiectiv din Cursul de Filosofie. Trebuie sa recunosc ca spectacolul pe care mi-l ofera lumea e mult mai interesant decat cel pe care i-l ofer eu

Ajung la aeroport ca Prostii lui Rebreanu, cu trei ore inainte de plecarea avionului. Oricate tigari as fuma inainte de a intra (scrie mare, la intrare, “Voi ce intrati aici, lasati ultima tigara”), oricat m-ar controla (adevarul e ca nu ma controleaza mai mult ca deobicei, si aeroportul e cam gol), tot imi mai raman mai mult de doua ore de omorat. (“Ce faci doctore cand n-ai pacienti ?” “Omor timpul”). Imi fac de lucru studiind orarul avioanelor, incercand sa emailez de pe un terminal rudimentar de Internet si incercand sa ghicesc care din cei aproximativ 25 de pasageri va sta langa mine pana la Las Vegas. Intre ei, un grup cam eterogen, sase la numar, nu par a fi nici familie, dar nici vecini de palier, par americani (sa nu se creada ca americanii nu calatoresc in familii sau ca vecini de bloc). Nu, nu astia. Mai bine, si pentru mine si pentru cititori, fata aceea in pulover-mantou bleu ciel, cu par in suvite acaju si cercel in una din nari, cu un dosar galben in mana. Da, dar are cam 20 de ani, v-ati gandit bine ? Ei bine, eu m-am gandit, de aceea inchei exercitiul fara a gasi solutia, lucru care mi-a fost mereu la indemana, si ma asez pe sirul de scaune-bancheta din fata televizorului. E vorba de cazul de antrax de la NBC, si parca pomenesc ceva si de Reno (tot in Nevada, ca si Las Vegas), si nu ma gandesc ca acum o luna turnurile langa care asistam la concertele de pranz s-au prabusit, ca lumea e in turmoil si ca raul se intinde, ca voi zbura peste o ora, tot ce simt e nemultumirea ca unul din viitorii mei tovarasi de drum vorbeste tare la celular si nu pot auzi vocea comentatorului de la TV. Stare de soc prelungita, probabil, si asta la mine. Ceilalti par sa ignore perturbatia. Si, parca atrasa de un magnet, fata cu parul acaju, (“fata de caro/sange indigo”) se aseaza pe bancheta, spate in spate cu mine. Urmareste cateva secunde comentariul, si pentru ca pierduse inceputul, se apleaca spre mine, si ma intreaba despre ce-i vorba. O simt, chiar fara sa ma intorc, parul ei aproape ca ma atinge, creeaza o intimitate de care in mod sigur nu e constienta, e intoarsa spre televizor si deci spre mine. Ii raspund, intors numai pe jumatate spre ea. Si o intreb la randul meu : “Are you scared ?” Imi raspunde tot atat de natural pe cat isi poarta puloverul, cercelul, blugii si dosarul: “No, I’am not. I live for today”.

Imi amintesc de “Carpae diem”, motto-ul cel mai comun pe care si-l pun in “profile”, pe Internet, majoritatea americanilor si las pe mai tarziu analiza conceptului aproape filozofic exprimat in cele patru cuvinte cand altii au scris pe tema aceasta biblioteci intregi. Fata pleaca, e un cadru prea static pentru ea, ma intreb cum va sta mai mult de patru ore lipita de un scaun, in avion.

In sfarsit, la ora cuvenita, si anume 9 seara, incepe imbarcarea. Nu stiu de ce, grupul celor sase este obiectul unui control amanuntit, corporal si al bagajelor de mana. Si nici macar nu sunt lasati sa treaca in “burduf” odata ce au fost controlati. Cand au terminat cu ultimul din ei, ii cheama si ii controleaza din nou pe doi din ei. Unul din ei bombane de data asta. (Si eu as fi facut la fel). Celalalt incearca sa-l linisteasca. Altii din coada ba se mira, ba incuviinteaza, ca e bine ca au sporit masurile de siguranta. Si, ca intr-un film absurd, si aproape mut, bombanitorului i se ofera ca supliment al treilea control identic cu primele doua. In fine, regizorul invizibil, probabil multumit de felul in care a iesit ultimul “take”, ii impinge, cu o mana bineanteles tot invizibila, in burduf plini de naduf (rima rara). Se imbarca si restul calatorilor, dezamagiti ca si mine ca nu sunt bagati in seama.

Problema careia nu-i gasisem solutie (“cine va sta langa mine ?”) se rezolva de la sine si Murphy-an. 757 (fratele meu mai mic) fiind aproape gol, toti pasagerii sunt invitati in primele randuri, fiecare primind in grija cele doua scaune vecine, pe care eventual sa adoarma. Boeing-ul se ridica scurt, priveste cu totala lipsa de interes spre Queens (are dreptate), evita pudic sa zboare peste Manhattan si se inscrie pe drumul pionierilor americani, spre vest, dar ceva mai pe sus si oarecum mai repede. Comand un scotch care sunt sigur ca nu ma va ajuta sa adorm, si citesc temeinic “Lumea Sporturilor”. Ma pun la punct, culturaliceste vorbind, cu rezultatele Metalului Plopeni, Conpetului Ploiesti si Chimiei Brazi.

Fata cu parul acaju e cu cateva randuri mai in fata, citeste, desigur, din dosarul galben, lumina ei se stinge ultima.

P.S. Cititorului grabit ii ofer o varianta prescurtata.
“Vineri 12 octombrie 2001 m-am imbarcat in avionul de Las Vegas. “
Aceasta varianta ar concura cu oarecare sanse la concursul pentru cea mai scurta compunere. Va amintiti ? Tema – “Vizita la bunica”. Premiul intai : “Am fost in vizita la bunica. Bunica nu era acasa”.
Astfel ca avand la indemana cele doua variante, cititorul va putea alege pe care din ele sa o citeasca prima.

(S-ar putea sa urmeze)