Totul a început cu sfârșitul ultimului început. Cineva a afirmat că nu există nimic. Dar cum nu putea să afirme fără să existe, a ajuns la concluzia că practica contrazice proaspăta teorie, ce abia se înfiripase. Și ca să nu-și nege propriile valori, hotărî să nu anuleze drăguța sentință, ci s-o modifice conform ultimelor observații. Așa că reformulă: "nu există aproape nimic!" și o contemplă plin de admirație, meditând în același timp la faptul că dacă nu era foarte ingenios, cu siguranță era anormal de inteligent. Dar nici nu-și termină gândul, că un altul răzbătu din cotloanele întortocheatei sale ale minți. I se păru logic că "anormal" presupunea un element de comparație standard care să se numească "normal". Apoi, conform teoriei sale, care considera foarte improbabilă existența unui alt "ceva" sau "cineva" în afară de sine, raționă că fiind singurul, nu putea fi decât normal în orice privință.
Se întristă, deoarece asta excludea posibilitatea de a fi "anormal de inteligent", formulare care, să fim sinceri, îi plăcea foarte mult.
x
Era seară și o briză călduță se juca de-a prinsa cu florile de tei. Cerul era gri-senin și doar înspre apus soarele însângera cu nuanțe vii câțiva norișori răzleți.
Dar cine avea timp, sau mai bine zis, cui îi ardea de asemenea probleme neserioase? În capul lui se învârteau întrebări ce nu-și găseau răspuns: cum avea să-i spună soției că a fost concediat? Din ce urmau să trăiască împreună cu cei doi copii? Se va mai putea vreodată uita în ochii lor mici și albaștri fără să-i fie rușine de el însuși?
De undeva de după cotitura șoselei apărură farurile unei mașini...
x
Dar poate că totuși nu era singurul. Și în fond dacă era... cu atât mai bine!! Nu mai era nimeni care să conteste inestimabilele sale enunțuri... Mda... dar asta însemna că nu era nici nimeni care să le aprecieze... mă rog, cu excepția augustei sale persoane. Hopa! ...pe asta de unde o scosese?!
Nu contează. Ce făcuse era bun făcut. De acum era clar că era o persoană. O descoperise și pe asta! Să mai zică lumea că nu vine cunoașterea din tine însuți! Lumea?? ...
Toate argumentele duceau inevitabil într-un punct: enunțul său se învechise într-atât, încât trebuia din nou schimbat.
Și totuși îi era așa de greu să-și recunoască greșeala și că fusese atât de prost și de îngâmfat încât să facă afirmații care nu se bazau pe nimic... adică pe aproape nimic.
Într-un fel sau altul, își spuse, tot răul e spre-un bine: faptul că-și recunoscuse defectele era primul pas spre remedierea lor. Așa că, resemnat și gândindu-se bine, pentru a nu se mai contrazice mai târziu, gândi: "Totuși există ceva!". Foarte prudent, își cântări afirmația... Era destul de greu să contrazici așa ceva; se apropia încet de un enunț cu caracter fundamental adevărat.
De fapt ce era adevărat? Ce nu putea fi socotit fals. Aici se încurcă puțin... Adică... cum? Orice enunț e socotit adevărat până nu se demonstrează că e fals, sau... e socotit fals până nu se demonstrează că e adevărat?
Sentințele sale fuseseră considerate adevărate, dar își dovedise contrariul... cu toate că a doua nu era sută la sută falsă: "Nu există aproape nimic!". Lăsa să se înțeleagă destul de clar că totuși există ceva. Ciudat!!! Ajunse la concluzia că se putea ca o afirmație să aibă ambele valori de adevăr în același timp. Cam greu, dar se putea. Dar niciodată nu din același punct de vedere.
Așa descoperi ce înseamnă relativ și la ce folosesc sistemele de referință. Totul era analiză și comparație, după care urma catalogarea... și toată grămada asta de operații alcătuia și îmbogățea experiența.
x
De azi-dimineață, de când își încărcase camionul cu fructe, era neliniștit. Fusese destul de prost să se lase convins să transporte marfă perisabilă... Și încă într-un timp atât de scurt! Chiar și așa totul ar fi fost bine dacă nu era amărâta aia de pană... pierduse o grămadă de timp. Se apropia noaptea și risca să-și piardă comisionul.
De după cotitură, începură să se vadă luminile orașului. Se uită la ceas și schițând o grimasă, acceleră...
x
Acum avea o oarecare experiență, așa că se decise să studieze efectele ce le producea acel atât de probabil "ceva" asupra sa, cu toate că era cam greu, deoarece era atât de indefinit, de nepalpabil. Realitatea era nimic... sau mai bine zis, nimicul din jur era realitatea. "Ceva"-ul pe care îl presupunea, putea fi oriunde în "nimicul" din jur, adică putea face parte din realitate; dar tot așa de bine putea fi doar în imaginația lui. Deci realitatea și irealitatea, adică imaginația, nu se deosebeau atât de mult, ci se modelau una după cealaltă, după niște reguli care pe moment îi scăpau. Dar... dacă el făcea parte din realitate, înseamnă că și gândurile sale, deci imaginația sa erau reale.
De atât a avut nevoie pentru a începe să creeze. Personaje după chipul și asemănarea sa, care să analizeze, să compare și să catalogheze, ba chiar să dea sentințe. Dar de multe ori sentințele erau prea îndrăznețe și contraveneau principiilor creatorului, care se vedea nevoit nu să-și anuleze inteligentul personaj, ci să-l modifice în așa fel încât să nu fie supărător.
Dar dacă tu ești șeful și tot timpul faci ce vrei, impui tot timpul reguli de care trebuie să se țină cont, dar pe care tu le ignori, la un moment dat te plictisești și începi să-ți asumi riscuri, pentru a face totul mai palpitant, ba mai mult, îți impui reguli pe care nu le poți modifica, astfel devenind propriul tău personaj. Dar dacă printr-un accident de programare nu mai poți avea acces la pupitrul de comandă, nu mai poți da legi care să fie respectate, ce se întâmplă? Cercul se închide și ai creat o lume în care toți au șanse relativ egale și în care ai rămas prizonier. Prizonierul propriei imaginații... dar care pentru alții și în situația dată și pentru tine, nu este altceva decât cruda realitate. Nu-ți rămâne decât s-o trăiești, să te rostogolești cu ea la vale în niciunde până când în inconștiența pe care-ai avut intuiția să i-o strecori, se va autodistruge. Și de-abia atunci vei fi eliberat. Și ce vei face? Vei crea o altă lume, ținând cont de experiența acumulată.
Toate bune și frumoase dacă am considera un singur creator real, iar restul personaje, dar lucrurile se complică dacă în singura realitate palpabilă mai există și alte personaje capabile de creație, alți creatori. Aceștia o vor popula cu actori incapabili să creeze, care să joace după propriul lor cântec. Numai că aceste melodii se vor suprapune, creând un fond sonor care va reprezenta caracteristica mediului în care își duc viața actorii. Astfel jocul începe să capete sens: dacă unul dintre creatori face greșeala de a scăpa hățurile, le va recupera într-adevăr odată cu distrugerea propriilor personaje, dar va rămâne veșnic un personaj incapabil de creație pentru ceilalți creatori.
În acest mod se creează o ierarhie a creatorilor, dar care de cele mai multe ori seamănă cu o încâlcitură ciclică de fire în care oricât ai căuta nu găsești capătul. Chiar cel ce se crede în vârful piramidei se poate întreba, și pe bună dreptate, dacă nu cumva nu este altceva decât un biet personaj capabil de creație în realitatea virtuală a vre-unui copil răsfățat.
x
Tocmai își băgase mâna în buzunar și dăduse drumul ochelarilor, când își aminti ultimele cuvinte ale soției înainte de a pleca la lucru, grăbită să nu piardă autobuzul, în timp ce mânca din mers o felie de pâine cu gem: "Vezi că n-am mai avut timp să-ți cos buzunarul la pantaloni. O să ți-l fac când vin!".
Dar era prea târziu, ochelarii o luaseră deja pe picior în jos și se și auzi sunetul căderii lor pe asfaltul șoselei. Se aplecă să-i ridice...
x
Din acest punct de vedere sentința era clară: "totuși există ceva", atâta timp cât ai imaginație creatoare, chiar dacă ești singur. Rămâne de văzut cum arată realitatea fără imaginație și intuiție, bazându-ne doar pe analiza datelor furnizate de simțuri. Păi... arată mult mai sec!! Depinde cum îți place o femeie: îmbrăcată sau dezbrăcată... Dacă e dezbrăcată oare ce surprize îți mai poate rezerva? Dar dacă e îmbrăcată... mai ales astfel încât să-ți pună imaginația la lucru?
Concluziile nu se lasă așteptate: omul e fericit atâta timp cât există un mister pe care să-l rezolve. Dacă chiar nu mai există nici unul, are grijă ori să-și creeze singur altele, ori să-i pună pe alții s-o facă.
Și atunci te întrebi: cum arată realitatea dezbrăcată? Aici e greu să faci o afirmație cu caracter de sentință sau enunț. Și totuși... "realitatea este așa cum este"... Mda... sună bine și e perfect adevărat! Asta înseamnă că lucrurile nu sunt neapărat ceea ce par a fi, dar se poate întâmpla să fie...
Și tot gândind își aduse aminte că plecase de la premiza că toate personajele capabile de creație se află într-o singură realitate palpabilă. Oare era posibil să existe mai multe realități palpabile pentru același creator? În cazul acesta... simți cum i se prăbușește tavanul în cap. Care tavan? Simți în el revolta ce se pregătea să răbufnească. Până unde mergea curba aceasta? Avea un capăt? Sau o coadă?
Se simți mic și neputincios în fața sa, realității, a realităților, a Universului. Scăpase frâele și se rostogolea la deal sau la vale, la stânga sau la dreapta, sau mai sigur într-acolo împreună cu universul haotic pe care îl crease.
Totul avea un început, totul avea un sfârșit și totul era ciclic. Se apropia primul sfârșit.
x
Șoferul își ridică ochii de pe cadranul ceasului la timp ca să vadă arătarea ce se ivi în fața mașinii ca din pământ. Călcă frâna.
Șomerul își găsise ochelarii și se ridica, când scârțâitul frânelor îi zbârli părul pe ceafă.
Se auzi o bubuitură seacă de oase rupte.
Un început se terminase, un altul începea!