În dimineața zilei de Sf. Ilie, m-am trezit cu gândul la iepurele prins de bunica în grădină. Îl țineam în cămară de câteva zile. Eram îngrijorată, nu băuse apă și nu mâncase nici morcovi nici frunze de varză, nimic. Stătea ascuns în odaia din deal unde bunica ținea banițe cu făină de grâu și porumb, borcane cu untură, vrecie, miere sau brânză de capră în zer, săculeți cu nucă, bomboane, alviță, lumânări, sticle cu țuică și vin, ulcioare, linguri de lemn, tacâmuri de metal coclit, codrii de săpun, postave de lemn, oale, și câte și mai câte. Trebuia să le dau la o parte ca să ajung la el. Se ascundea cu capul în cotloane întunecate, lăsându-și corpul și codița la vedere. Dar în dimineața aceasta nu l-am mai găsit. Cum a putut să dispară? Odaia nu avea ușă înspre afară, ci într-o altă odaie. Acolo, l-am căutat pe sub paturi, sub așternuturi și perne, am ridicat saltelele de paie, am tras de sub pat lădița închisă cu lacăt în care unchiul își ținea pușca de vânătoare, sperând să fie în spatele ei. Nu l-am găsit! Am ieșit într-un suflet din casă, căutând-o din ochi pe bunica. Era în pragul bucătăriei de paiantă și chirpici, și sufla în căușul unei linguri de lemn:
       - Te treziși, Luminelul mumii? Am făcut supă de pui. Gustă să vezi ce bună e!
       Am scuturat încet din cap. Luminel era numele îngerului meu păzitor, bunica îl pomenea pentru că era cuminte și ascultător, iar când făceam rele, îl dojenea pe drăcușorul Întunericuș.
       - Nu e bine să auzi cucul cântând, așa pe inima goală. Mănâncă ceva!
       Ochii ei albaștri, nu mă priveau simplu ci mă învăluiau într-o aură luminoasă și caldă. Sub baticul colorat, iarna încremenise într-o ninsoare prelungită, curgând de-a lungul părului sârmos, iar mâinile ei erau învelite într-o piele mulată strâns pe oase. Era tare slabă, dar mirosea mereu a lapte de capră, tămâie și pâine coaptă sub țest.
       - Unde-i iepurașul? întrebai cercetând bucătăria cu ochii. Focul era aprins lângă țestul ridicat. În cuptorul mare se vedea jarul aprins. Bucățile de friptură erau așezate într-o tavă de tablă și își așteptau rândul la cuptor. Dintr-o oală de pământ ieșeau aburi, acolo se gătea supa. Laptele de capră proaspăt muls și strecurat prin pânză rară de in, fierbea pe pirostrii, într-un tuci mic, afumat de la foc.
       - I-am dat drumul în pădure, să nu mai vină la grădină, stricătorul!
       - De ce, mumă? Mă mai jucam un pic cu el! făcui eu dezamăgită.
       - Nu mânca nimic, s-ar fi prăpădit.
       Bunica mă luă în brațe și mă rugă să uit de iepuraș. În cele din urmă, acceptai că îi era mult mai bine să zburde liber pe coasta dealului împreună cu ai lui. Ochii mi se opriră la pâinea acoperită cu un șervet curat și așezată pe un fund de lemn.
       - Făcuși turtă de pâine?
       Am dat să intru în bucătărie, dar nu m-a lăsat. Avea bunica un zâmbet tare enigmatic... Precis punea ceva la cale, dar nu înțelegeam ce.
       - Nu intra că te-afumi de la foc. Du-te-n odaia din deal și adu brânză. Eu nu pot să plec, de aici pentru că îmi fură mâța bucatele. Turta e gata. Îți rup eu o bucată până te-ntorci și îți torn lapte în cană.
       Oricât încerca să mă țină departe de foc, nu reușea. În timp ce mâncam cu ochii pironiți la flăcări, aruncam un glod de porumb în foc, deși ea protesta că-i destul de puternic, ori îi aruncam pâine și brânză lui Rexi, cățelul nostru, legat în lanț. Acesta mă urmărea scâncind din când în când și lingându-se pofticios. Iar mă certa bunica:
       - Întunericuș, lasă-l mumă că-i dau lături de la porc, nu strica bunătate de pâine și brânză pe el! E leneș și nu prinde dihorul când vine să fure găini.
       Rexi parcă îi înțelegea critica și lătra puternic să-i arate cât este de fioros, apoi se smucea cu putere din lanț încercând să ajungă la noi, dar nu reușea, și de supărare scheuna și mai tare. Îmi rupea inima, grea era viața lui de câine, așa că îl răsplăteam pe furiș, cu o bucățică, sau două. Le prindea din aer. Avea blana cărămizie și, când sărea, părea și el o vâlvătaie de foc.
       Tocmai mă pregăteam să îl omenesc pe Rexi cu cea mai mare bucată de pâine din ziua aceea, când pe poartă intrară unchiul Vasile împreună cu fiică-sa, Sânziana. Veneau de la oraș, curați, primeniți, frumos pieptănați, mirosind a parfum. N-o mai văzusem pe vară-mea de câteva săptămâni. Mătușa Anișoara își ținea copiii lângă ea, la oraș. Mai avea un băiat, Valeriu, care abia împlinise trei ani. Îi era ușor să vadă de ei pentru că lucra croitorie de damă, acasă. Sânziana, cu patru ani mai mică decât mine, își purta părul șaten strâns în două codițe, în timp ce eu eram tunsă băiețește. De câte ori o priveam, mi-aminteam că la botezul ei, vrând s-o parfumez, i-am turnat câteva picături de parfum în ochi. A plâns mult de tot, sărăcuța, și oricât de rău îmi părea, întotdeauna am avut impresia că mătușa nu m-a iertat. Mai mult, am crezut că din aceasta cauză a purtat ochelari de mică. De aceea căutam să am grijă de ea, ca ă îi demonstrez mătușii că este în siguranță cu mine și astfel poate avea s-o lase să vină mai des la țară.
       - Nenea Vasilică, ne lăsați să mergem la Georgică și Niuța?
       - Da, dar să fiți cuminți și să nu vă urcați în nuc. Și stați departe de câinele lor, că e plin de purici!
       În câteva minute, Sânziana era schimbată în maiou și pantaloni scurți, și alergam desculțe prin ogradă. Rexi ne urmări sărind voios de-a lungul lanțului, până aproape de poartă. Uitând că e legat, se propti brusc în lanțul întins la maxim și lătră înfuriat că trecem prin poartă fără el.
       - Ah, mai veni și orășeanca pe la noi! se bucură Georgică. Era mânjit pe obraji cu marmeladă și avea mustață albă, de la laptele băut.
       În mijlocul bătăturii, Niuța alerga după puii gălbiori de găină. O luă pe Sânziana de mână și o duse aproape de cloșcă. Aceasta își umflă penele și cotcodăci speriată spre puii mai depărtați de ea, ce alergau după musculițe. Cloșca oscila între ei și cei de lângă ea, ce dormitau amețiți și zgribuliți. Aveau puful gălbui ud, semn că abia ieșiseră din găoace. Guțu, tatăl lui Georgică și Niuța, tocmai tăiase crengile dudului crescute peste curte. Am ales câteva crengi și le-am urcat în nuc. Acolo, le-am așezat peste o pereche de crengi și Georgică le-a legat între ele cu sfoară. Când fu gata băncuța noastră din nuc, ne-am așezat pe ea, privind cu interes în jur. În curtea vecină, bunica gătea iar unchiul Vasile se pregătea să plece la vie. Își puse pălăria de paie pe cap, securea cea mare pe un umăr, o traistă cu mâncare și un ulcior de apă pe celălalt. De la poartă ne strigă peste gard să fim cuminți, și coti spre deal.
       - Copii, veniți să mâncați colivă! ne strigă Floarea, mama Niuței și a lui Georgică.
       Coliva era întinsă pe un platou, pudrată cu zahăr și împodobită cu o cruce făcută din bombonele mici de toate culorile. Nu era întreagă. Fusese cu ea la biserică și pe drumul spre casă împărțise la lume.
       - Spuneți bogdaproste, că-i pentru socru-meu Ilie! ne rugă ea.
       - Bogdaproste!
       - Să fie primit, Doamne ajută! spuse Floarea după ce făcu crucea, de trei ori, cu degetele adunate. Avea pielea pe mâini bătucită și crăpată. Muncea la colectiv, împreună cu bunica și alte femei din sat. Ochii mari, căprui, îi erau adânciți în orbite, iar pielea feței foarte bronzată și ridată adânc. Georgică îi semăna la ochi, iar Niuța era blondă cu ochii mici și verzi, ca tată-său, Guțu.
       După ce am mâncat câteva porții de colivă, ne-am întors sub nuc, lângă cotețul câinelui. Acesta se scărpina înnebunit de atâția purici. Cum am ajuns lângă el, se tăvăli pe jos cu labele în sus și cu ochi rugători către noi. Bătea vârtos din coadă ridicând praful de pe jos. Nu-l luă nimeni în seamă. Când să ne urcăm la loc în nuc, soarele dispăru brusc în nori și o boare rece, cu miros de umezeală, ciufuli scurt frunzele nucului. Apoi reapăru, pentru perioade scurte de timp. Dinspre deal se adunau nori negri și groși. Se văzură și primele fulgere, iar dealul fu zguduit de tunete. Pe partea noastră de lume, era aproape senin.
       - Te pomenești c-o să plouă și aici! spusei și mă aplecai spre picior, lipind brusc palma cu degetul arătător pe locul unde simțisem o înțepătură. Sub deget, am simțit o gâgâlice mică. Imediat frecai locul până ce ameți puricele, apoi îl strivii între unghiile degetelor arătătoare. Se auzi un pocnet scurt. Strâmbai din nas dezgustată de sângele de pe degete. Apucase să se înfrupte din mine, lighioana!
       Nu era lucru de mirare, întotdeauna ploua torențial în ziua de Sf. Ilie. Din valea pârâului, veneau repejor, zburând pe alocuri, cârduri de gâște. Se opriră în fața porților cu gălăgie și fâlfâit de aripi. Era clar! Dacă se întorc gâștele așa devreme, o să plouă serios. Le-am dat drumul în curți. Între timp, începu să picure vârtos. Simțeam sub tălpi pământul ciupit de stropi. Ne-am apucat să cântăm, învârtindu-ne pe loc, cu palmele întinse spre cer:
       - Cărămidă nouă, dă Doamne să plouă…
       - Cu fulgere albe și tunete slabe…
       - Nu sta-n bătătură, fugi în arătură...
       - Cărămidă veche, de la vama veche…
       - Dă potop pe câmpuri, nu mai sta pe gânduri…
       - Toarn-apă cu tunul, și viață cu pumnul.
       Torentele de apă despicau pământul însetat, ce ni se surpa sub tălpi. În pauza dintre versuri, ploaia se înverșuna și mai tare, parcă ne asculta cineva de sus ruga. Din când în când, cădeam în brațe, sau în genunchi, amețiți. Ne odihneam un pic și o luam de la capăt.
       - Cărămidă rea, dă Doamne să stea! spune deodată Sânziana. Ne oprirăm ca trezți brusc dintr-o vrajă:
       - Nu te grăbi fată, lasă să mai toarne puțin!
       - Treaba voastră, eu plec la adăpost că-s udă leoarcă!
       Ne-am dus să ne schimbăm de haine. Apoi, am năvălit în odaia din deal, unde pusese bunica turta de pâine. Am scos câteva bucăți de brânză din borcan și ne-am ospătat. La urmă, ronțăind alviță, am ieșit afară să ne dăm în leagănele atârnate sub șoprul din fața cămărilor cu grâne, butii goale și știuleți de porumb. Când ajunsesem cu legănatul până sus, la nivelul țiglelor roșii, cu picioarele în ploaie, își făcu apariția și unchiul Vasile, ud până la piele. Trăgea după el un lemn tăiat dintr-un copac uscat, găsit în pădure. Îl așeză lângă ceilalți, rezemat de dud, să-și aștepte rândul la focul din vatră. Era tare mulțumit de ce găsise la vie, strugurii erau mulți și zemoși. Borurile pălăriei i se lăsaseră peste ochi de greutatea apei. Recită vesel:
       „Hei Ilie, mă plouași prin pălărie!
        Zilele-s mai scurte, vara-i pe sfârșite!”
       Când se potoli ploaia, am plecat iar în drum. Ni se alătură și Niuța. Ne-am turnat pământ ud peste laba piciorului, l-am bătut bine cu palmele și apoi ne-am tras piciorul ușor înapoi. În urma lui, rămânea un cuptor în care puneam la copt găluști de pământ. Când se iți din nou soarele, printre norii din ce în ce mai subțiri, noi construisem câteva cuptoare.
       - Or fi copți colacii mei? mă întrebai cu voce tare.
       Sânziana luă o gălușcă din cuptorul meu și o aruncă în gardul din fața noastră. O parte din ea se prinse de gard, restul se scurse încet de-a lungul blănilor.
       - Nu prea! Dar cozonacii tăi, Niuțo?
       Și uite-așa, lipeam de zor colaci și cozonaci pe gardul lui moș Mihai, până ce se auzi vocea bunicii:
       - Luminița, Sânziana, veniți muică la masă!
       - Acu! Acu! sărirăm noi amândouă, cu jumătate de glas. Ne-am mai fi jucat puțin.
       La masă nu ne-am așezat până nu ne-am spălat pe picioare și mâini, schimbat în haine curate și încălțat în sandale. Bunica ne turnă supă în castroane albe. Avea o culoare maronie și un miros ciudat, supa asta! Și bucățica de carne parcă era gât și nu prea. M-am uitat și la Sânziana în castron. Avea ceva asemănător. Bunica îmi evita privirile. Doar știa că nouă ne plac alte bucăți de carne și mereu ne făcea pe plac. Nu înțelegeam nimic.
       - Unde sunt aripioarele, mumă?
       Unchiul Vasile începu să râdă și bunica la fel. Nu se puteau abține.
       - Am păstrat aripioarele pentru supa de mâine.
       - Dar pipota? Și inimioara?
       - Și pe ele!
       Am luat supă cu lingura o dată și atât mi-a fost! Greu de îndurat acel gust și miros!
       - Mie nu mi-e foame de supă…
       - Nici mie! sări Sânziana.
       - Cine nu mănâncă supă, nu primește nici friptură! spuse unchiul Vasilică.
       „Dacă e la fel, mă lipsesc și de friptură” gândii eu. Am mai încercat să sorb o dată, în mare silă, simțind cum mă înverzesc la față. Sânziana se ținea cu mâna de nas și se chinuia să înghită, gata să verse.
       - Nu mi-e foame nici de friptură! spusei încet, așteptând să văd ce afect are așa o declarație de pomină.
       Unchiul deveni bănuitor. Se uită serios când la una, când la alta. Fețele noastre trădau, deopotrivă, mare chin și bunăvoință silită.
       - Dar ție, Sânziano?
       - Nici mie, tăticule. Am mâncat pâine cu brânză. Și alviță.
       - Ah, păi de ce nu spuneți așa?! Lasă-le, mămică. Și-au stricat pofta de mâncare. Mă sacrific eu și mănânc toată friptura cu un pic de vin rubiniu. Sânge de iepure! și ne făcu cu ochiul.
       Eh, până aici mi-a fost! Deodată, se făcu lumină în capul meu.
       - Mumăăă, asta-i supă de iepure!
       Unchiul râdea cu poftă, în timp ce mie îmi dăduseră lacrimile. Mă ridicai în picioare cu pumnii strânși. Tremuram de supărare.
       - De ce-l omorâși, mumă? Ce mare rău ți-a făcut că a mâncat două frunze de varză?! Era și el un suflețel flămând! Să nu mai faci asta, niciodată! Te rog mult de tot!
       Ce să mai spună biata bunică?! Sânziana începu să plângă. Bunica ne luă în brațe pe amândouă și ne sărută pe frunte.
       - Nu mai fac mumă așa păcat, cât oi trăi! Vă promit!
       În camera din vale, în pat, împreună cu Sânziana, am suspinat până ne-a doborît somnul. Bunica nu a mai gătit niciodată iepure, nici nu a mai încercat să ne păcălească în acest fel. De câte ori își amintea de ziua aceea de sfântul Ilie, i se umezeau ochii și ne asigura că dacă ar fi știut ce supărare urma să pricinuiască nepoatelor ei, nu s-ar mai fi apucat să gătească iepurașul. Fie omul cât de bătrân, tot mai are ceva de învățat de la viață!