agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-05 | [This text should be read in romana] |
17
Nebărbierit, cu mâinile în buzunare și capul aplecat, Marian Gogaru se plimba pe stradă. Cine l-ar fi privit, ar fi zis că mergea fără nici o țintă. Părea că se uită pe trotuar, studiind ce se petrece la douăzeci de centimetri în fața pașilor. Era încruntat. Avea sprâncenele arcuite către baza nasului, iar colțurile gurii îi căzuseră, cu buza de sus în formă de semicerc. Doi găligani îl apucară de mâini. -Dumneata mergi cu noi!, îi tună în ureche cel din stânga, fixându-l cu ochi răi, ochii unui om hotărât să snopească în bătăi pe oricine i s-ar fi împotrivit. Marian încercă să se elibereze, îi trase unuia dintre găligani un șut în fluierul piciorului. Cei doi îl imobilizară, sucindu-i mâinile la spate. Cel mai gras îl apăsă cu mâna pe cap, și începu să execute, cu pumnul strâns, o mișcare circulară, apăsând tot mai tare pe țeastă. Figura lui Marian era, în continuare, încruntată. Omul părea preocupat de o problemă foarte importantă, care n-avea nici o legătură cu cele întâmplate acolo. Gealații îl împinseră către o mașină, care îi aștepta, cu portiera deschisă. Încercau să-l vâre înăuntru. Pentru un moment, îl scăpară din mâini. Gogaru o luă la fugă. Gealații - după el. Cel mai slab alerga cu viteză mai mare. Aproape îl ajunsese pe fugar. La câțiva pași în spatele lui, începu să strige: -Te prind, te prind, nu poți scăpa! Sunt pe urmele tale, îți suflu-n ceafă, fu, fu, fu! Distanța dintre ei se micșorase. Găliganul sufla, împrăștiind părul de pe ceafa lui Marian. -Sunt hăituit, sunt hăituit, zicea Gogaru, cocoșat și încruntat. Într-un sfârșit, urmăritorul îl apucă de gât. Când se simți prins, pomeții i se ridicară și capul i se clătină, în stânga și în dreapta: -Situație nasoală, mie nu-mi convine, victimă am căzut. Mina aceea preocupată nu-l părăsise. Încruntat, medita, parcă. Mașina venise după ei, înaintând în paralel, pe carosabil. Marian fu azvârlit înăuntru. Îi legară o cârpă neagră la ochi. Șoferul porni. Plecară la drum. După vreo trei sferturi de oră de mers, automobilul se opri. Marian se pomeni împins de la spate. Nu vedea unde îl duceau. Cârpa neagră rămăsese legată la ochi. Cineva i-o scoase. Ajunsese într-o sală mare, ce semăna a frizerie, cu multe oglinzi. La fiecare oglindă, scaun, chiuvetă și servantă cu sertăraș. Pe servante, scule pentru ras, tuns și frezat: briciuri, foarfece, piepteni, mașinuțe electrice, sticluțe cu spirt și lavandă, felurite cosmetice. Lângă un scaun, stătea în picioare un tip gras, îmbrăcat în halat alb, care cânta: -"Figaro sus! Figaro jos! Figaro tunde și rade frumos!" Marian fu trântit pe scaun. Frizerul înmuie o bidinea într-o găleată și îl lovi pe Marian cu bidineaua peste față, umplându-l de spumă. Îl săpuni bine, îl apucă de nas, cu două degete, și începu să-l bărbierească. Deși mânuia briciul cu o oarecare nervozitate, nu lăsă nici o tăietură. După câteva minute, Marian era bărbierit, cu obrazul proaspăt. Frizerul făcu palma căuș, turnă colonie dintr-o sticluță, și îl stropi peste față. Îi puse un prosop pe figură și strângându-l cu putere de obraji, răsuci de câteva ori, ca și cum ar fi manevrat un volan în miniatură. Aruncă prosopul în sus, luă briciul și îl agită în aer, de parcă ar fi fluturat un steag: -"Figaro, Figaro, Figaro!" Făcu o reverență, și îl invită pe Marian, cu un zâmbet larg, indicându-i direcția: -Poftiți, domnule! Gogaru o luă înainte, pipăindu-și bărbia, urmat de frizer, care îi arăta drumul. Trecură prin mai multe coridoare, apoi intrară într-o cameră, mobilată cu fotolii de pluș maro, o măsuță joasă, din lemn masiv, lăcuit, și un bar aprovizionat cu băuturi fine. -Scuzați-mă numai câteva secunde, vă rog, spuse frizerul și dispăru printr-o ușă. Reveni nu după mult timp, îmbrăcat la costum și cravată. Întrebă, scuturând vesel din cap: -Ce beți? -N-am preferințe, răspunse Gogaru, încruntat. Frizerul aduse două pahare și o sticlă plată, în care se afla un lichid roșiatic. Îi turnă întâi musafirului, apoi își puse și lui. Se tolăni într-un fotoliu, situat în fața celui pe care ședea Marian. -Mă numesc Domazic, Aurelian Domazic, om de afaceri, se prezentă gazda, punând picior peste picior. Gogaru nu zise nimic. -Îmi pare foarte bine că vă cunosc, reluă frizerul. Aceștia sunt pentru dumneavoastră. Îi înmână un teanc de bancnote. -E mult, e foarte mult, spuse Marian, cu același aer încruntat. Ai fi zis că se gândea la cât de mare e suma. Se mulțumise doar să arunce o privire banilor, fără să-i numere. Îi băgă în buzunar. -Probabil că vă puneți întrebarea, domnule... scuzați-mă, nu v-am reținut numele, zâmbi Domazic, privind lung. -Nu m-am prezentat. -Aș fi recunoscător dacă ați face-o. -Mă numesc Marian Gogaru. Era tot încruntat. -Probabil că v-ați întrebat, domnule Gogaru, de ce v-am bărbierit. Dumneavoastră sunteți, domnule Gogaru, al șaptezecișioptulea om pe care l-am bărbierit. Asta-i pasiunea mea: bărbieresc. Uneori mai și tund, dar astăzi nu a fost cazul. Aveți părul scurt, bine îngrijit. Ca să mă înțelegeți mai bine, ar trebui să vă relatez câte ceva despre visele, despre neîmplinirile mele. Toată viața mi-am dorit să fiu frizer. Frizer, domnule Gogaru. Am ajuns altceva. Sunt un om bogat, am tot ce-mi trebuie, nu mă pot plânge, dar îmi lipsește exact ceea ce mi-am dorit cel mai mult. Nu insist asupra motivelor care au făcut ca viața mea să ia această turnură. Când eram mic, și așteptam cuminte, pe scaun, să-mi vină rândul, urmăream cu mare atenție mișcările maestrului. Din mâinile lui, capul clientului ieșea aranjat, ordonat. Venea omul cu figura vraiște, și pleca din frizerie "zeiss". Modificarea, uluitoarea modificare, se datora frizerului, în ale cărui mâini mașinuța de tuns, pămătuful și briciul se transformau în arme de luptă împotriva dezordinii, a inesteticului. Te rog, te implor să nu zâmbești, domnule Gogaru. Marian își ținea capul în pumni, încruntat. -Eu nu pot profesa meseria de frizer în mod firesc, aș stârni râsul cunoștințelor, care mă apreciază, au pentru mine un respect ce nu poate fi pus la îndoială. Dacă partenerii de afaceri m-ar vedea umblând cu mâinile pline de spumă, fricționând obraji, a, nu, nici nu vreau să mă gândesc... Pentru a-mi savura, totuși, nevinovata pasiune, îmi pun oamenii să-mi aducă, din când în când, câte un individ nebărbierit, pe care să-l bărbieresc eu. Ori, un individ netuns, pe care să-l tund eu. De fiecare dată îmi recompensez clientul cu sume deloc batjocoritoare. De altfel, cred că v-ați convins. -Haaa! Ha, ha, ha, haaaaa! - urlă Gogaru, cu limba scoasă și fața congestionată într-un rânjet. Colțurile gurii i se deplasaseră în sus, către urechi. Frizerul execută ordinul clientului! - tună din nou Marian. Execută ordinul clientului! Asta face! Altceva nimic nu face! Execută! Execută, fir-ar mama lui a dracului! Execută, mânca-mi-ar el mie țepii din barbă! Execută, ceapa mamii lui de înrolat! Maestrul dumitale nu e altceva decât un prăpădit de înrolat! Ha, ha, haaaa! Un prăpădit de înrolat! Asta e! Boule ce sunteți! Boule! Sunteți un bou! Un bou, cu coadă și cu coarne, domnule Domazic! Plheaaaaa! Ha, ha, ha! Chea, hea, heaaa! Bou cu coadă și cu coarne, bou cu coadă și cu coarne... Cânta, înclinându-și capul într-o parte și în alta. Pentru prima dată, după peripețiile din acea zi, nu mai era încruntat. Se încruntă, în schimb, Domazic: -Stai, dom'le, puțin, că dacă pui problema așaaa... păi dacă pui problema așaaaa... Scutura din cap cu repeziciune. Păi dacă pui problema așa, toți suntem niște prăpădiți de înrolați, dom'lee... Păi nu vezi că pe lumea asta fiecare face ce vrea beneficiarul? Bucătarul face ce vrea nehalitul, pictorul face ce vrea amatorul de artă... În sfârșit, ce s-o mai lungim, eu am visat să ajung frizer, dar n-a fost să fie. Uită-te la mine, sunt ditamai patronul, sunt ditamai omul influent, cunoscut, respectat... bogat! - accentuă pe ultimul cuvânt. Păi eu am bani, domnule, am bani, am atâția bani cât alții nu vor câștiga în toată viața lor, dar ce folos, ce folos, Gogareeee! Ce folos, că visul din copilărie a rămas tot vis. Rămase încruntat, cu cotul pe masă și capul sprijinit în palmă. Privirea încruntată țintea colțul camerei. -E, lasă, domnule Gogaru, lasă, că nu e chiar numai vis, râse Marian, făcând șugubăț cu ochiul. La să, că nu e numai vis! Nu e numai vis! Când ți se pune matale pata, haț! trimiți gealații să-ți aducă un amărăștean ca mine, să-l tunzi, să-l razi, să-l dichisești. He, he, he! Și dup-aia îi împingi acolo o cărămidă de lovele, și gata, amărășteanul tace, tace amărășteanul, tace chitic. He, he, he! -Da, dar... -Da, dar clientul-fără-voie pe care-l ferchezuiești dumneavoastră nu-ți comandă să-i aranjezi moaca. Nu-ți comandă, nu-ți cere să-l ferchezuiești! Și chestia asta tare te mai oftică. Tare te mai oftică, domnule ne-frizer Domazic! Te oftică, pentru că atunci când ferchezuiești fără să ți se comande, liniștea flască a înrolării nu mai e nicăieri. Nu mai e nicăieeeeri! Nu mai e nicăieri liniștea flascăăăă! -Domnule Gogaru, întrevederea noastră a luat sfârșit. Mi-a părut bine. -Și mie, răspunse Marian hlizindu-se cu gura până la urechi, și scrâșnind din dinți. Îi scutură cu putere mâna lui Domazic. Apoi ieși din cameră cu pași apăsați. 18 - Nu știu, nu știu, nu știu ce să mai fac. S-au întâmplat multe, afacerea s-a extins, e imposibil să-mi dau seama cine deține, astăzi, puterea. Ah, Lili, să bagi limba între fese e o artă, o artă, o arrrtăă... Adi Corcodea se plimba prin cameră, furios. Lili îl chemă lângă ea: - Vino, puțin. Nu înțeleg, spune-mi, de ce ești atât de surescitat? Ia-o încet. Adi se așeză alături de Lili și începu să povestească: - Simt că pot mai mult, simt că sunt capabil să urc, să devin mai important, mai bine plasat. L-aș putea depăși chiar pe domnul Crasnaf, a cărui valoare n-o contest, domnul Crasnaf e o capacitate, desigur, dar cred că a venit vremea ca eu să dau mai mult. Nu, nu, nu, n-ar fi deloc urât din partea mea să-i iau locul, din moment ce am suficiente resurse ca să depun o activitate mai eficientă. De când "Proiectul" a fost inclus în holdingul domnului Dăbănoiu, au apărut o serie de transformări, funcția de manager al firmei poate fi preluată de altcineva, și astfel ne vom integra cu mai multă rentabilitate în marea familie care ne-a cooptat. Totul depinde de voința patronului, a domnului Dăbănoiu. Numai că domnul patron îmi pare, de la un timp încoace, distant. Nu reușesc, nicicum, să încheg o comunicare cu domnia sa. Am încercat, de câteva ori, să ajung cu limba în spațiul decisiv dintre augustele buci, dar de fiecare dată am eșuat. Ultima oară a fost ieri. L-am prins singur, la dânsul în birou, realizasem performanța de a intra, sub un pretext oarecare. La un moment dat, s-a ivit șansa. Domnul patron s-a ridicat, a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit. I-am cerut voie să-i netezesc o cută de pe cracul pantalonului. Cu limba, evident. Văzând că nu se opune, am presupus că asta trebuie să fac, și am continuat, avansând în sus, către locul care mi-ar fi adus, poate, consacrarea. Mă înșelasem. De fapt, domnul Dăbănoiu nu se opusese pentru că nu băgase de seamă demersul meu, fiind cufundat în gânduri, și nu pentru că ar fi fost în dezacord cu ceea ce făceam. Mi-a îndepărtat capul cu mâna, părintește, fără nici o urmă de reproș. Avea o mină preocupată. Eu, cu un genunchi în pământ, și cu ochii către turul pantalonilor domnului patron, mi-am băgat limba înapoi în gură. Ratasem. - Dar poate că lui Dăbănoiu nu-i place să fie lins în fund, medită Lili, smucind de un cârlionț. - A, nu-nu-nu, nu-nu-nu, nu poate fi vorba de așa ceva. Domnul Dăbănoiu este un om de succes normal, perfect dezvoltat din punct de vedere psihic, nu prezintă nici un fel de simptom patologic. -Sau poate că altul linge mai bine decât tine, mai oportun. Baltoș, de ce nu? Sau Felicia Zârlete, mai știi? - Da, ăsta ar cam fi un pericol... - Și să n-o uităm pe Teodora Nercolan, al cărei fiu este prieten cu fata patronului. - Da, admise Corcodea, lupta pentru scaunul domnului Crasnaf nu e simplă. E tare, tare complicată. Războiul limbilor e-n toi. - De unde știi că nu mai există și alte metode prin care poți obține fericirea? - Sunt un om inteligent, experimentat, convins de un adevăr limpede ca apa de izvor: cea mai puternică armă a omului este limba. Sunt un tip hotărât, știu ce vreau. Trebuie să țintesc la fix, direct în cur. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy