21

Domazic stătea pe fotoliu, cu mâinile sprijinite pe cele două margini. O țigară îi atârna în jos, ținută neglijent cu două degete. Dădu capul pe spate și suflă către tavan un fum dens, gros ca un perete, suficient de gros pentru a-l “ascunde” pe omul acela liniștit, mulțumit de sine și aflat, mai mult ca sigur, la ora odihnei. Încerca să facă “rotocoale” dar nu izbutea, nu izbutise niciodată. Rateurile nu-l enervau de fel, a reuși să scoată un norișor circular de fum era, probabil, o performanță care nu-l interesa.
Nevastă-sa, Melania, intră în cameră, se așeză pe un alt fotoliu, luându-și alături o scrumieră. Își aprinse țigara subțire cu o brichetă lunguiață, apăsând ușor pe buton. Trase câteva fumuri cu o grație ce se voia nestudiată, ca a unei persoane ce nu-și conștientizează prea mult propria eleganță.
- Ce faci, scumpule, ai tuns? Ai bărbierit?
- Da, am bărbierit, răspunse Domazic, cu ochii spre
tavan, trimițând în sus un nou șuvoi de fum. Scutura scrumul direct pe covor. Melania nu-l certa niciodată. Știa că după ce va termina de fumat, Aurelian va face curățenie. Așa era el, își oferea momente în care nu mai ținea cont de nimic din jurul lui, dar după ce se sfârșea “repaosul” pe care singur și-l acorda, redevenea bărbatul pedant și grijuliu pe care îl știa toată lumea.
- Înseamnă că te simți foarte bine.
- Nu, Mela, nu mă simt bine deloc. Nu am muncit, am
mimat munca. Sunt un mim, nu trăiesc, mă prefac numai.
Drama de a nu se fi realizat ca frizer îl chinuia tot timpul.
- Aș fi avut ceva foarte important de discutat cu tine,
dar probabil că acum nu-i momentul, zise Melania.
- Nu, nu, spune, te ascult.
- Am să-ți spun numaidecât. Să știi, Aurele, ai făcut
bine că l-ai ras pe încruntatul acela, care a fost pe-aici acum câteva zile... cum îl cheamă?
- Gogaru-l cheamă. Marian Gogaru.
- I-ai făcut bine. În primul rând, îi stătea urât cu barbă.
“Fresh”, e mult mai drăguț. În al doilea rând, discuția pe care a avut-o cu tine i-a alungat încruntarea. Cine știe ce supărări l-or fi măcinat, și când a văzut că și tu, ditamai patronul, ai supărări, când a văzut că și un patron mai trece prin stări neplăcute, i-a trecut amocul!
- Barba se potrivea la fix cu starea lui inițială. Ras și
încruntat, avea un aer ridicol. După ce și-a descrețit fruntea, nu mai arăta chiar așa de ciudat. Bărbos și încruntat – era normal. Ras și zâmbitor – la fel. I-am schimbat nu numai fizionomia, ci și starea de spirit. L-am luat dintr-o stare de normalitate și l-am transpus în altă stare de normalitate. Fără voia lui, însă, reflectă Domazic.
- Fără să-ți solicite el să faci asta, însă, apăsă Melania
pe ultimul cuvânt. Te irită ideea că ai muncit fără să ți se ceară, că ai acționat fără să fi băgat în seamă, în prealabil. Gogaru era măcinat, frământat. De la chestiile astea poți să faci ulcer, cancer, tot felul de boli. Poate că tu l-ai salvat de la cine știe ce cădere periculoasă.
- Dar dacă el voia să moară, ulcerat și cancerat? Atunci,
înseamnă că i-am făcut chiar rău! – se tângui Domazic.
- Ce s-ar întâmpla dacă fiecare ar face totdeauna ce-l
taie capul? Ce s-ar întâmpla dacă i-am lăsa pe toți sinucigașii să se automasacreze?
- S-ar întâmpla că nu ne-am băga în viața lor, că i-am
lăsa în pace...
- Aurel, un om furios pe el însuși gândește “sunt rău,
sunt scârbos”. Părerea asta, de cele mai multe ori greșită, este indusă de factori exteriori bietului om. El nu e nici rău, nici scârbos. Dar cineva din afara persoanei lui l-a împins să gândească așa. Atunci de ce nu ar interveni altcineva, tot din afara persoanei sale, pentru a-i modifica tonurul psihic? Adică “hai să nu ne amestecăm”, adică acela care l-a aruncat pe om în supărare a acționat normal, dar cel care îl scoate din chinuri greșește, nu? Dacă te-ai fi oprit la jumătate, dacă l-ai fi bărbierit pe Gogaru fără să-i descrețești fruntea, actul tău ar fi fost, întra-adevăr, discutabil. Ai fi avut motive să te blamezi, sau cel puțin, să te gândești dacă nu cumva ai comis vreo eroare. Dar tu ai mers până la capăt și eu sunt mândră azi de tine, Aurelian. Marian Gogaru a fost primul client cu care ai stat de vorbă, da?
- Da.
- E un progres. Sunt mândră de tine.
- Gogaru e un tip mai special.
- Fiecare om e “mai special” în felul lui, accentuă
Melania. Special e faptul că pe Gogaru l-ai respectat, ai vorbit cu el. Și prin asta, ai început o perioadă nouă în viața ta de frizer.
- Da, cred că ai dreptate, conveni Domazic, plictisit.
Totuși, ce voiai să-mi spui? – întrebă el, vesel dintr-o dată, și nevastă-sa înțelese că schimbarea subiectului i-ar deschide apetitul pentru discuție, deci ar fi un moment prielnic să-i ceară ce avea de gând.
- Voiam să-ți spun că Deget, cerșetorul Deget va
participa la concursul organizat de “Calmalut” pentru desemnarea eroului din clipul publicitar. Ce crezi, ar fi în avantajul nostru ca el să câștige sau să piardă?
- Putem noi să influențăm rezultatul?
- Cu relațiile noastre...
- Dacă Deget câștigă, se va îmbogăți, va primi o groază
de bani, deci nu va mai avea nevoie de protecția noastră. Îl vom pierde, și atunci va trebui să ne luăm adio de la banii pe care-i primeam din cerșetoria lui...
- Da, e posibil să pierdem la bani, dar vom câștiga în
planul imaginii, încercă Melania să-l lămurească. Familia Domazic nu prea e iubită, iar un eventual succes al lui Deget ne-ar îmbunătăți imaginea.
- Cum așa? – se arătă Aurelian neîncrezător.
- Gândește-te că, inevitabil, va deveni o vedetă. Mai rar
un invalid care apare într-o reclamă reușită.
- De unde știi că reclama va prinde? Produsul
“Calmalut” – s-ar putea să nu fie pe placul publicului.
- Măi Aurele, noi bani avem destui. Ne permitem să
riscăm. Și nu-i exclus să ne trezim cu un câștig care până acum câteva zile părea nesperat, la celălalt capitol. Un Deget triumfător va atrage curiozitatea publicului. Biografia lui va suscita interes. Se vor găsi destui care să-l întrebe de viața lui, să publice mici povestioare, cu și despre el. Și atunci, se va afla că Deget a beneficiat de mărinimia familiei Domazic, care l-a ajutat, l-a îngrijit, i-a dat să mănânce. Latura pecuniară a afacerii va rămâne în umbră, mai ales dacă ne vom implica, dacă vom avea grijă să iasă totul așa cum ne convine. Oamenii află despre un personaj ceea ce li se spune. Hai să le spunem despre Deget ceea ce noi avem interesul ca ei să afle.



Crasnaf, Teodora Nercolan, Dăbănoiu, Domazic și încă două fețe priveau sticlos de la masa prezidiului. Ãsta era juriul. Pe scaunele din sală, o mulțime de oameni. La mijlocul intervalului, Deget și Dumitru Pomponilă.
Așezat pe un scaun cu rotile, vagabondul era îmbrăcat într-un sacou negru, cu mânecile suflecate spre interior, aduse la nivelul la care ar fi trebuit să fie coatele. Cravata de piele, subțire, strângea perfect gulerul cămășii albe. Cu excepția mustății, bine îngrijită, nici un fir de păr nu răsărea de pe fața lui Deget. Perfect tuns, ținea ochii ficși, studiați, pe sub sprâncenele neclintite, grave. În spatele lui, Gâtu, pus și el "la patru ace", pregătit să-i împingă căruciorul. Privind înainte, către nicăieri, Deget îngăimă:
-N-am nici o șansă.
-Dă-te-n gâtu mă-tii.
Pomponilă trona pe un scaun plușat, prea îngust pentru el. Picior peste picior, mâinile stăteau împreunate în poală, degetele lungi atingeau aproape manșetele strălucitoare. Purta un costum bleumarin, cu dungulițe. Avea manichiura proaspăt aranjată. Atitudinea lui părea una degajată.
Vremea gri de afară pătrundea în cameră, aducând un aer cenușiu. Colile albe din fața juraților creau o atmosferă de lucru. Andrei Baltoș, care nu făcea parte din juriu, anunță:
-Domnilor, știți cu toții de ce ne aflăm aici. Produsul "Calmalut", supercalitativul produs "Calmalut", lansat pe piață de invincibilul nostru holding, va beneficia de o campanie publicitară pe măsură. Vom hotărî, azi, aici, cine va fi protagonistul clipului publicitar. Domnilor, să începem!
Scoase două bețe de chibrit, le amestecă în palmă, apoi le îndreptă către cei doi competitori:
-Trageți!
Luă fiecare câte un băț. Cel ales de Pomponilă era mai lung.
-Vă rog, concurentul numărul unu să vină în fața juriului, zise Baltoș. Vă rog, vă rog, domnule concurent!
Pomponilă se ridică de pe scaun, se încheie la unul din nasturii sacoului și înaintă. Se opri la un metru de masă. Cu picioarele lipite, declamă grav, săltând ritmic pe vârfuri, scuturând din cap și gesticulând cu degetele răsfirate:
-Gata cu suferința, reaua și parșiva
Cu "Calmalut" alături, prieten nedespărțit
Care îl ajuta-va
Să doarmă liniștit..
Repetă strofa de câteva ori, crăcănându-se și zvârlind picioarele în sus, în timp ce jocul pumnilor strânși amintea de un meci de box.
-Mulțumim, mulțumim, să-și facă apariția concurentul numărul doi, ceru Andrei Baltoș.
Gâtu împinse căruciorul, aducându-l pe Deget la un pas de juriu, lăsându-și colegul singur, sub privirile examinatorilor. Deget începu să recite versurile pe care boschetarii le auziseră de sute de ori:
-Nu am mâini și n-am picioare
Nici în deget nu mă doare!
Că mi-am dat cu "Calmalut”
Durerile mi-au trecut...
-Spaimă, furie, ură și speranță într-o singură pereche de ochi, murmură Teodora Nercolan, parcă pentru sine. Ceilalți membri ai juriului o auziseră, totuși. Peste câteva minute începură deliberările. Competitorii așteptau la locurile lor, Deget cu capul într-o parte, gânditor, Pomponilă scuturându-și părul, preocupat.
-Pomponilă a fost mai pedant, mai elegant, suflă Crasnaf în urechea lui Dăbănoiu, aplecându-se peste Teodora Nercolan, care stătea între cei doi.
-Deget - mai de-al casei, zise Domazic din dreapta lui Dăbănoiu, care prezida juriul.
-Cred că domnul Crasnaf nu e în formă azi, spuse Teodora. Deget are stil, are stil...
Crasnaf sări ca ars:
-O singură probă nu e concludentă. Produsul va fi promovat cel mai bine de concurentul cel mai fidel. Eu consider că ar trebui să urmărim și un test de fidelitate. Cine va reuși să aplice un strat de "Calmalut" pe pielea unui potențial client, acela să obțină dreptul de a apărea în clip. Altfel, ne certăm de pomană. Fiecare jurat își susține punctul de vedere mânat de propriul lui subiectivism. Nu noi, cei de aici, vom fi ținta clipului, ci marele public. Iar devotamentul față de produsul care va duce lupte grele pe piață este un sentiment lăuntric, nobil, ce nu poate fi verificat în câteva minute. Să-i punem să-l ungă pe Baltoș cu "Calmalut", fiecare câte un obraz. Cel care va da rezultate mai bune, acela să fie declarat câștigător. Dacă nu acceptați propunerea mea, trag concluzia că există interese oculte la mijloc! - tună Crasnaf cu aerul celui care joacă o carte mare.
-Bine, de acord, hotărî Dăbănoiu.
Fu adus Baltoș. Îl instalară pe un scaun, cu figura spre juriu. În stânga și-n dreapta îi puseră câte o măsuță, și pe fiecare măsuță, câte un vas plat, în care se afla alifie "Calmalut". Dăbănoiu spuse:
-Dragi concurenți, ați trecut cu brio prima probă a întrecerii. Vă felicit. Acum, urmează a doua probă, cea decisivă. Veți aplica unguent "Calmalut" pe obrajii domnului Baltoș, fiecare dintre dumneavoastră pe câte un obraz. Închipuiți-vă că domnul Baltoș suferă de dureri atroce! Străduiți-vă să-l vindecați, ca niște adevărtați infirmieri! Cel care va ști să aplice cel mai bine unguentul pe obraz, va fi declarat câștigător al concursului, și va fi încununat cu titlul de protagonist al clipului publicitar. Domnilor, succes!
Se traseră la sorți locurile, Teodora Nercolan oferind celor doi competitori câte un băț de chibrit, la alegere. Pomponilă trase bățul cel mai lung, și optă pentru obrazul stâng al lui Baltoș. Demn, sever, băgă mâna în vasul cu alifie și luă puțin, cu două degete. Începu să aplice "Calmalut" pe obrazul lui Baltoș, masând cu grijă.
Gâtu îl cără pe Deget până aproape de Baltoș. În dreapta acestuia, Deget rămase puțin pe gânduri, clipind din ochi. Deodată, făcu o sforțare, se aplecă, și introduse capul în vas, impregnându-și părul cu unguent. Printr-o mișcare rapidă a capului, aruncă alifia cu precizie, pe obrazul lui Andrei Baltoș. Îi făcu un semn lui Gâtu. Acesta îl întoarse, apropiindu-l de Baltoș. Ajutându-se de părul de pe ceafă, Deget împrăștie unguent pe obrazul lui Baltoș, ca și cum ar fi dat lustru pe un pantof prospăt vopsit cu cremă. Alifia se întinse.
-E clar, Deget a învins, șopti Teodora Nercolan.
-Da, aprobă Dăbănoiu.
Cu capul în palme, Crasnaf nu zicea nimic.

22

Lili Corcodea îi povesti ultimele întâmplări lui Dan Vlase cu ocazia unei ieșiri pe care o făcuseră împreună. Femeia i se plânsese că orașul o sufocă, zicea că orice prezență îi este malignă, simțea că toți și toate o devoră. Atunci, Dan a invitat-o afară din oraș, în plin câmp. Cât vedeai cu ochii, numai arătură, orizontul era departe, parcă nicăieri.
- Da, aici nu mă mușcă nimeni, șopti Lili. Vai, Dani, cum știi to să faci o femeie fericită…
Purta o haină de blană scurtă, de sub care apărea tivul fustei. Pământul îi murdărise puțin pantofii cu toc, încălțați pe deasupra ciorapilor subțiri, de culoarea pielii, bine întinși pe picior. Călca stângace pe solul înghețat. Vlase o privi câteva clipe cu politețe, apoi se descălță, așezând alături ghetele rupte. Își înfipse tălpile în pământul rece. Din gleznele lui se scurseră mici fulgere albastre.
- Scuză-mă, te rog, sunt tare surescitat, zise Dan.
Se dezbrăcă la bustul gol și se trânti pe jos, lungindu-se într-un șănțuleț închipuit de două brazde. Din corpul lui continuau să iasă fulgere mici, de culoare albastru-verzuie. Când acestea se stinseră, Dan se ridică:
- Am fost încărcat cu electricitate. Mi-a trecut.
Își îmbrăcă tricoul și puloverul, și puse canadiana pe jos, invitând-o pe Lili:
- Așează-te.
Ea acceptă. Frigul îi lovea, vântul sufla înțepător, deși cu viteză redusă. Veniseră cu trenul, călătorind separat, Lili în compartiment, Dan pe coridor, în alt vagon. N-ar fi admis să meargă împreună, și știa că nici Lilianei nu i-ar fi convenit. Coborâseră în aceeași stație, pe care o alesese Dan. Apoi el o luă înainte, urmat de invitata lui la ceva distanță în spate. Se opriră când nu se mai vedea nici urmă de așezare omenească. De jur-împrejur, numai câmpul.
- Cum e aici? – întrebă Vlase.
- E bine.
- Nici o urâțenie nu-ți biciuiește nervii, așa-i?
- Da, la fel gândeam și eu, rosti Lili. M-ai ghicit. Tu
vezi în mine.
- Îți dau voie să vorbești, spuse Dan clar, și se lăsă pe spate, cu capul oblic și un genunchi îndoit.
- Vântul îți șuieră prin zdrențe, completându-ți frumusețea, medită femeia cu glas tare. Mă uit în părul tău răsfirat, bobițele de praf te înnobilează. E simpatic piciorul tău murdar, ieșit din cracul pantalonului. Mi-ai dat exact stropul de scăpare pe care-l voiam, deși eu însămi nu realizam ce-mi trebuie… acum mă-mbeți cu trupul tău, ce forme… paria încălzitor, ești tu! – urlă Liliana.
Îi rupse cracul pantalonului, și îl mușcă de genunchi, tare. Dinții se înfigeau tot mai adânc în carnea bărbatului.
- Lili… Lili, mie nu prea-mi place să mă muști. Þi-am ghicit gândurile și te-am adus unde doreai să fii, aici, în câmpul liber, făcând toate astea ca pe un sport. Și nici nu poți spune că tragi vreun mare folos. Nu poți sta aici la infinit, chiar și cu mine alături. Uite, e frig, vine noaptea…
Femeia se retrase, strângându-se și înfofolindu-se în
haina de blană.
- Știi ceva, hai la tren. Hai, Dani, hai la tren. Să
mergem acasă. A fost bine, îți mulțumesc.
Se luară de mână și plecară. Vlase vru să se încalțe, dar Lili nu-l lăsă. Mai mult, își scoase și ea pantofii și merseră amândoi desculți, cu încălțările în mâinile rămase libere.
- Þii neapărat să fii băgată în seamă de un bărbat, îți dorești mult de tot să apară în viața ta un tip care să-și îndrepte către tine toată energia lui psiho-erotică.
- Da, răspunse Lili, pășind pe țarina aproape înghețată.
- Ești laconică, mai zise Vlase după alte câteva sute de
metri.
- Nu ești tu ăla, Dane, dar îți mulțumesc. Altul mai bun ca tine n-am găsit încă. Uite, ne apropiem.
Femeia îi cuprinse gâtul cu brațele și îl sărută pe gură. Lili plecă înainte, iar Dan după ea, la distanță suficient de mare ca să nu pară că sunt împreună. Nu mai era mult până la haltă. Lili ajunse prima, iar Dan veni și el peste vreo douăzeci de minute. Amândoi erau încălțați. Călătorii care așteptau trenul, puțini la număr, o studiară cu interes pe doamna elegantă ce sosise în halta lor, o străină de partea locului, desigur. Prezența vagabondului flenduros trecu neobservată.



- Ioa, e nasol.
- Ce-i așa nasol?
- Lili Corcodea vrea un tip. Dintre toți, mă place pe
mine, dar nu sunt eu cel pe care și-l dorește.
- Și?
- N-ar trebui să fiu?
- Da’ de ce?
- Ca să nu rămân dator.
- Nu, Dani, nu ești dator. Știu, te apasă, nu e simplu, dar trebuie să-ți fie clar. N-ai ce să faci.
- Lili nu poate fi ajutată?
- Nu de tine.
- De nimeni?
- Tu ce crezi?
- Eu cred că ea va trebui să găsească tipul la care
visează.
- Și ce crezi, îl va găsi?
- Asta, zic eu, nu depinde de ea, reflectă Dan.
- De ce?
- Tot ce e plăcut pe lume se ia, nu se dă. Vrei ceva, nu există decât o singură soluție: să te zbați ca să obții. Vrei bani, bomboane, o mașină, vrei iubire, putere, vrei aer curat, obții dacă te zbați. Un singur lucru face excepție de la regula asta: fericirea. Degeaba te rupi în zece ca să pui mâna pe ceea ce te face fericit, că nu vei izbuti. Adică, dacă vrei bani așa, de-un pamplezir, ca să-ți satisfaci un capriciu, îi poți lua. Dar dacă ți-ai făcut un scop în viață din a avea bani, atunci să știi că îi vei avea numai dacă ți se dau. La fel și cu Lili. Dacă și-ar dori un tip “mort” după ea numai ca să se laude pe la șuetele de cucoane, și l-ar putea lua. Cum liniștea ei depinde, însă, de apariția acelui tip, deocamdată imaginar, atunci să-I fie clar, îl va avea numai dacă îi va fi dat.
- S-ar putea să te înșeli, dar eu sunt de aceeași părere cu tine. Da, cred că Liliana nu se poate ajuta singură, Dani.
- Și nici eu n-am ce face, Ioana.