35

- Dă pistolu’ încoace. Hai, Paradoxule, treci la umezit,
ceru Scai.
- Nu, eu zic să-l ungem pe Gâtu, scuipă Găleată din
colțul gurii.
- Ce gâtu’ mă-tii ai, bă? Ce, te-ai sandilit la diblă? – sări Gâtu de la locul lui, urlând ca opărit.
Vru să-l apuce de beregată pe Găleată, dar Scai îl opri.
- Ho, bă! Harasel!
Găleată rămăsese sprijinit de copac, cu un picior îndoit, Gâtu ar fi dat în el, dar nu putea, că Scai se băgase între ei.
- Găletuță, frățioare, tu n-ai treabă? De ce vrei tu să ne-ncurci, să nu ne lași să ne facem rânduiala?
Scai întrebase cu voce mieroasă, sunând a politețe, dar lui Găleată îi cășunase că aude și puțină ironie, “ștocăreală”, cum ziceau ei. Rezemat de copac, nu se vedea pe el că ar fi remarcat vreo ostilitate care să-l supere, să-i facă praf dispoziția. Calm, privind într-o parte, vorbi răspicat, pronunțând cuvintele rar, pe o tonalitate joasă:
- Eu vă las, bă, să vă faceți rânduiala.
- Păi dacă ne lași, de ce te opui… se miră Scai, al cărui glas începu să tremure.
- Eu nu mă opun să operăm, eu ziceam să dai căcatu’ pe Gâtu, nu pe Paradox. Și îl privi în ochi pe celălalt.
Gâtu tăcea, nu mai voia să intervină, ca și cum nu despre el ar fi fost vorba.
- Da’ de ce? – se miră iar Scai, descumpănit de siguranța lui Găleată.
- Da’ de ce invers? Ã, de ce invers? De ce invers, bă?
- Păi, băă, Paradoxu e mai nou, ziceam să începem cu el… explică Scai, cu aerul celui care abia atunci descoperea motivația acelei alegeri.
- Aaa, el e mai nou, da, arătă Găleată că pricepuse, în sfârșit, dar tot cu vocea calmă, și tot cu privirile pironite în ochii Scaiului. Se uita prin el, parcă încerca să vadă ce e dincolo de ceafa lui. Da, Paradoxu e mai nou, mi se pare corect să-l ungem pe el cu caca. Da’ puteai să explici de la început, ca să ne edificăm, încheie Găleată accentuând pe ultimul cuvânt. Și scuipă.
Scai răsuflă ușurat:
- Hai să-l împuțim p-ăsta și s-o tăiem în ciordeală…

- Adi, dar te rog, înțelege, domnul sculptor îți vrea
binele...
Corcodea nu răspunse. Tirex Cioflan, sculptorul pe care
noul manager îl angajase ca să “modeleze” fețele subordonaților se achitase, până în acel moment, de misiune. Prindea câte un angajat prin firmă, începea să-i boțească figura, mai arunca pe el câte un pumn de humă, îl mai lustruia cu o mistrie micuță.
- Du-te și te spală pe față, ajunge pentru azi, îi spunea
Cioflan după ce termina.
- Așadar, domnule Corcodea, domnul Cioflan îți vrea
binele. Nu ai motive să te temi. Baltoș pusese mâinile la spate.
Adi Corcodea purta pantaloni cu dungă, cămașă albă, largă, cravată verde. Toți cei care fuseseră prin preajmă își căutaseră de treabă prin altă parte. În birou mai rămăseseră numai cei trei. Cioflan aștepta, cu mistria agățată la curea, de o gaică, și cu o găletușă cu humă în mână.
- Nu, nu, nu e vorba de teamă, domnule Baltoș. E vorba
de cu totul altceva. Eu, pur și simplu nu înțeleg utilitatea acestei acțiuni.
- Dar este foarte simplu, domnule Corcodea. Societatea
în care trăim cu toții suferă mari prefaceri, așadar nici societatea noastră comercială nu poate sta de-o parte, nu? Și cum să se schimbe societatea noastră comercială dacă nu se schimbă, în primul și-n primul rând, oamenii ei, cei care îi asigură viitorul, rentabilitatea?
- Această schimbare...
- Această schimbare, domnule Corcodea, trebuie să fie
una de fond, de substanță... Și cum să ajungem la o schimbare de substanță a oamenilor dacă nu le schimbăm, în primul și-n primul rând, înfățișarea, prezența fizică? Poate o casă, un edificiu, să sufere modificări radicale, de esență, atâta vreme cât tencuiala rămâne la fel cum a fost? Nu poate. Domnule Cioflan, vă rog să vă faceți datoria.
Sculptorul băgă mâna adânc în găletușă, pentru a scoate niște humă.
- Domnule manager, țin să vă atrag atenția că există
posibilitatea ca aceasta să nu fie chiar soluția cea mai fericit aleasă. Apare probabilitatea de a mai exista și alte soluții, mai potrivite.
Corcodea ar mai fi vorbit, dar Cioflan îi și trântise un boț
de humă pe obraz. Îl apucă de nas, și începu să-i întindă huma pe toată fața, după care trecu la masaj.
- Masaj facial, reluă Adi, după ce tăcuse un timp. Chiar
dacă nu sunt întru totul de acord cu procedeul pus în practică, din punct de vedere disciplinar, achiesez.
- Bine, Tirex, îl felicită Baltoș pe sculptor, descriind
un semicerc cu degetul mijlociu.
Corcodea se lăsă “modelat”. Cioflan duse mâna în
găletușă, după humă, dorind să mai aplice un strat. Adi profită, simulă o căzătură și apucă repede piciorul lui Baltoș. Într-o fracțiune de secundă îi scoase pantoful și penetrră cu limba printre degetele managerului. Cioflan îl apucă de cap, dar Adi, mai hotărât, scoase repede ciorapul și linse iute-iute degetele. Îl supse pe cel mare, apoi ridică ochii către Baltoș, care, uluit, nu făcuse nici o mișcare.
- Să știi că un procedeu nu-l exclude pe celălalt,
domnule manager Andrei Baltoș, spuse Corcodea, în timp ce Cioflan îl trăgea de păr în sus. Când în sfârșit îl aduse într-o poziție aproape verticală, îi aruncă humă pe față și îl fricționă cu mișcări energice.
Andrei dispăru pe ușă.

36

Din acel moment, relația dintre Baltoș și Corcodea luă o întorsătură ciudată. De câte ori drumurile li se întâlneau, Adi îl interpela pe manager, mereu cu aceeași frază:
- Și zi așa, domnule Baltoș, zi așa... zi, te-am adus în
firma asta, te-am cultivat, am avut grijă de dumneata, și acum, că ai ajuns manager, te faci că nu mă mai cunoști. Aaa, păi nu-i frumos, domnule Baltoș!
La care managerul îi dădea, de fiecare dată, același
stereotip răspuns:
- Ce-i, domnule, Corcodea, n-ai treabă? Dacă n-ai treabă,
las’ că-ți dăm noi să faci treabă!
Îl urmărea peste tot, amenințându-l cu limba de câte ori îl găsea. Baltoș se ferea mereu de Corcodea. Când îl vedea, o tulea imediat, ca să nu dea ochii cu el. Secretara, Angela Rize, rămasă de pe vremea lui Crasnaf, avea ordin precis, să nu-i dea voie să se apropie de ușa lui. Corcodea încercase de câteva ori să intre cu toată opoziția Angelei, dar femeia se punea în fața ușii, cu brațele deschise, se apăsa cât de tare putea în ușă, și îl implora pe Adi cu lacrimi în ochi: “Vă rog, domnule Corcodea, vă rog să mă înțelegeți, mi-e frică să nu-mi pierd pâinea!” Adi pleca, dar în urmă arunca printre dinți câte o amenințare: “Ai grijă, să n-ajungi vreodată la mâna mea, că șterg pe jos cu tine, m-ai auzit? Pe jos șterg cu tine!”
În rarele momente când se mai întâlnea cu managerul pe culoare, Corcodea scotea limba la el, ca o suliță, și dădea să se repeadă la pantofii lui, să-i lingă. Baltoș dispărea de fiecare dată, fugea mâncând pământul.
Baltoș se prezentă, într-o zi, în audiență la Dăbănoiu.
- Domnule Dăbănoiu, am venit să vă cer sprijinul într-o
chestiune desosebit de importantă.
- Ce s-a întâmplat, domnule Baltoș?
- Domnule Dăbănoiu, în general situația este bună, nu
am de ce să mă plâng, dar mă frământă o acută problemă.
- S-auzim.
- Dumneavoastră știți foarte bine că, de când am
preluat conducerea, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a se trece la o adevărată adaptare către nou. Vechile relații sunt, de pe-acum, desuete, eu nu vreau să spun că domnul Crasnaf nu dădea randamentul scontat din toate punctele de vedere, vai de mine, cum aș putea să insinuez așa ceva? Dar trebuie, totuși, să recunoaștem că vremurile s-au schimbat, se impun stabilite proceduri noi, practici noi.
- Domnule Baltoș, dumneata vorbești cam mult, pentru
timpul pe care îl am eu la dispoziție. Te rog să te încadrezi într-un discurs concret.
- Concret, domnule Dăbănoiu. Concret. De când am
preluat conducerea...
- Mai termină, domnule, cu “de când ai preluat
conducerea”, ia vezi să nu preia altul conducerea, că vremurile sunt cum sunt.
- ...am încercat, stimate domnule Dăbănoiu, reluă
Andrei sfios, am încercat să schimb, să aduc noul. Din păcate, nu toți subalternii mei se conformează la aceste schimbări.
- Am început să ciulesc urechea, domnule Baltoș.
- Dumneavoastră știți că pe vremea când la conducere
era domnul Crasnaf, pe care nu doresc în nici un fel să-l blamez, deoarece am un deosebit respect la adresa persoanei domniei sale...
- La subiect, la subiect! – strigă Dăbănoiu.
- ...pe atunci, se încetățenise obiceiul că subalternul să-
și manifeste respectul pentru superior și abnegația pentru societate prin intermediul limbii. Toată lumea lingea, mâini, urechi, degete de picioare, fese, în sfârșit, fiecare după pretențiile superiorului lins. Eu am încercat să perfecționez manifestarea respectului, printr-un procedeu modern, un procedeu care de altfel a și fost acceptat de dumneavoastră, de toți cei îndrituiți să accepte. În viziunea mea, domnule Dăbănoiu, subalternul nu mai linge, subalternul se lasă modelat. Tocmai de aceea am și angajat un sculptor foarte capabil, pe Tirex Cioflan, care nu numai că modelează, atunci când eu mă plictisesc, dar dă și cu humă pe fețele angajaților. Să nu înțelegeți greșit, dau și eu cu humă, și eu modelez, doar în situații limită, când mă dor buricele degetelor, doar atunci îi solicit ajutorul lui Cioflan, care modelează și dă cu humă numai și numai la indicațiile mele.
- Domnule Baltoș, procedeul este omologat, aprobat,
nimeni nu trebuie să se opună...
- ...și totuși, cineva se opune...
- ...deoarece este foarte eficient, competitiv. Prin acest
procedeu, autoritatea este exercitată din ambele direcții, gândirea – managerul, și acțiunea – sculptorul, ceea ce...
Dăbănoiu vorbise până atunci privind tavanul, cercetând
cu ochiul unul din colțurile de sus ale camerei. Se opri din discurs și se aplecă peste masă:
- Ce-ai spus?! Există indivizi care se opun procedeului?
- Unul singur, domnule Dăbănoiu, îndrăzni Baltoș
- Cine-i ăla?!! Imediat să mă informezi cine-i ăla! –
zbieră Dăbănoiu.
- Corcodea. Adrian Corcodea.
- Adrian Corcodea?! Ia uite, domnule. Adrian
Corcodea, deci. Adrian Corcodea se opune procedeului. Se ridicase de pe scaun și se plimba prin cameră, cu mâinile la spate. Și cum se opune? Ce face? Imediat să mă informezi ce face! – zbieră din nou Dăbănoiu.
- Domnule... Acest Corcodea a rămas tributar vechiului
procedeu. Þine morțiș să lingă. Pe unde mă vede, hop! – și el, să mă lingă. Mă urmărește peste tot, și când mă prinde, scoate limba!
- A reușit vreodată?
- M-a mai lins câteodată pe pantof, pe puful de la
ureche... Vă rog să mă înțelegeți, îmi vine foarte greu să mă feresc de el, e foarte insistent.
- Domnule Baltoș, aici trebuie luate măsuri urgente.
Imediat și cu toată vehemența să pui mâna și să iei măsuri de extremă urgență!
- Am înțeles, domnule Dăbănoiu. Exact așa voi face.
Dar vă rog să-mi oferiți un sfat, pentru că tocmai de aceea am venit la dumneavoastră, ca să-mi ordonați ce să fac.
Dăbănoiu își reluă plimbarea prin încăpere. Făcea pași
apăsați, era încruntat și ținea mâinile la spate. Mesteca mărunt din buze.
- Da, domnule, am găsit! – strigă el dintr-o dată,
împungând aerul cu degetul arătător, îndreptat în direcția scaunului pe care ședea Baltoș. Uite ce trebuie făcut! De azi înainte, tot timpul cât ești la servici vei avea găletușa de humă la dumneata!
- Să port și mistrie? – întrebă Baltoș. Așa am văzut la
Cioflan...
- Și mistrie! Să ai și mistrie, și ori de câte ori se apropie
de dumneata turbulentul acela de Corcodea – pac! – îi arunci un pumn de humă în față. Dar fulgerător, să nu aibă timp să scoată limba. Îi arunci pumnul de humă în față și îi modelezi figura cu toată energia de care ești capabil. Își dau această dispoziție. E clar?
- E clar, domnule Dăbănoiu.
- Mai tare, bă, că n-am auzit! – răcni Dăbănoiu.
- E clar, domnule Dăbănoiu! – urlă și Baltoș.
- Așa, bă, băiatule, bă! Spor la treabă.