Ca sa faci o statuie trebuia sa te gandesti cu luare aminte la fiecare detaliu al vesmintelor. Jocul stabilea ca aceea care era aleasa nu avea voie sa participe la selectie; celelalte doua dezbateau subiectul si apoi o impodobeau. Aleasa trebuia sa-si nascoceasca statuia folosind ce pusesera pe ea, si jocul era astfel mult mai complicat si mai incitant, fiindca uneori se faceau aliante impotriva, iar victima se vedea incarcata de podoabe care nu i se potriveau deloc; atunci depindea de iscusinta ei sa nascoceasca o statuie cum se cuvine. In general, cand jocul cerea poze, aleasa se descurca bine, dar cu statuile s-a intamplat uneori sa se ajunga la un adevarat dezastru.
Ce povestesc acum a inceput de cine stie cand, dar lucrurile s-au schimbat in ziua cand a cazut din tren primul biletel. De buna seama, pozele si statuile nu erau pentru noi, caci ne-am fi plictisit imediat. Jocul cerea ca aleasa sa se aseze la marginea taluzului, iesind din umbra salciilor, si sa astepte trenul de la doua si opt minute care venea de la Tigre. In dreptul cartierului Palermo trenurile trec destul de repede, si nu ne rusinam sa ne compunem statuia sau poza. Aproape nici nu vedeam lumea de la ferestre, dar cu timpul am capatat experienta si stiam ca unii pasageri asteptau sa ne vada. Un domn cu parul alb si ochelari de baga scotea capul pe fereastra si saluta statuia sau poza cu batista. Baietii care se intorceau de la liceu, stand pe scari, strigau tot felul de lucruri cand treceau, unii insa ramaneau tacuti, privindu-ne. In realitate, statuia sau poza nu vedea nimic, din cauza efortului de a sta nemiscata, dar celelalte doua de sub salcii analizau pe indelete succesul sau nepasarea pe care le starnea. Biletelul a cazut intr-o marti, la trecerea celui de-al doilea vagon. A cazut foarte aproape de Holanda, care in ziua aceea intruchipa clevetirea, si s-a rostogolit pana langa mine. Era o hartiuta indoita bine si legata de o piulita. Cu un scris barbatesc destul de urat spunea: “Foarte frumoase statuile. Sunt la fereastra a treia din vagonul doi. Ariel B.” Ni s-a parut cam sec, dupa toata osteneala de a-l lega de piulita si a-l azvarli, dar ne-a incantat. Am tras la sorti cine sa-l pastreze si l-am castigat eu. A doua zi nici una dintre noi nu mai voia sa ne jucam, ca sa vedem cum era Ariel B., dar ne-a fost teama sa nu ne interpreteze gresit intreruperea, asa incat am tras la sorti si a castigat Leticia. Ne-am bucurat grozav, Holanda si cu mine, fiindca Leticia facea foarte bine pe statuia, biata de ea. Paralizia nu se vedea cand statea nemiscata, si ea era in stare de gesturi de o extraordinara noblete. Ca poze alegea intotdeauna generozitatea, pietatea, jertfa si renuntarea. Ca statui cauta genul acelei Venus din salon, pe care matusa Ruth o numea Venus din Nilo. I-am ales niste podoabe deosebite, pentru ca Ariel sa-si faca o impresie buna. I-am pus o bucata de catifea verde in chip de tunica si o coronita de salcie in par. Cum eram imbracate cu rochii cu maneci scurte, efectul de statuie greaca era nemaipomenit. Leticia a facut un rastimp repetitie la umbra, si ne-am hotarat sa ne aratam si noi si sa-l salutam pe Ariel cu discretie, dar foarte amabile.
Leticia a fost minunata, nu i se misca nici un deget cand a sosit trenul. Cum nu-si putea intoarce capul, si-l lasase pe spate, lipindu-si bratele de trup, de parca i-ar fi lipsit; in afara de verdele tunicii, s-ar fi zis ca o priveai pe Venus din Nilo. La a treia fereastra am vazut un baiat cu bucle blonde si ochii deschisi la culoare care ne-a zambit cu gura pana la urechi cand a luat aminte ca Holanda si cu mine il salutam. Trenul l-a facut nevazut intr-o secunda, dar era patru si jumatate si noi tot mai discutam daca avea o haina de culoare inchisa, daca purta cravata rosie si daca era nesuferit sau simpatic. Joi eu am mimat poza descurajarii si am primit alt biletel, care spunea:”Va plac mult pe toate trei. Ariel.” Acum el scotea capul si un brat pe fereastra si ne saluta razand. Am socotit ca are cam optsprezece ani (convinse ca n-are mai mult de saisprezece) si am cazut de accord ca se intoarce in fiecare zi de pe la vreun liceu englez. Cel mai sigur dintre toate era liceul englez, nu puteam accepta sa intre in jocul nostru un oarecare. Se vedea ca Ariel era un tip foarte bine.
S-a intamplat ca Holanda a avut bafta de necrezut sa castige trei zile la rand. Intrecandu-se pe sine, a mimat deznadejdea si hotia si a intruchipat o statuie nespus de grea de balerina, stand intr-un picior de cum a intrat trenul in curba. A doua zi am castigat eu si apoi inca o data; pe cand mimam groaza, am primit drept in nas un biletel de la Ariel, pe care nu l-am inteles la inceput:”Cea mai frumoasa e cea mai lenesa”. Leticia a fost ultima care si-a dat seama, am vazut-o cum roseste si se da intr-o parte, iar Holanda si cu mine ne-am uitat cam furioase una la alta. Ne-a trecut mai intai prin cap sa decretem ca Ariel e un prost, dar nu-i puteam spune asa ceva Leticiei, sarmanul ingeras, cu sensibilitatea ei si crucea pe care si-o purta.[….]
Inainte de a adormi Holanda si cu mine am comentat subiectul. Nu ne deranja biletelul, dintr-un tren in mers toate se vad cum se vad, dar ni se parea ca Leticia exagera profitind de avantajul pe care-l avea asupra noastra. […] Dar de dimineata am uitat, fiindca Leticia s-a trezit cu dureri mari sia trebuit s-o ajutam sa se imbrace. Ni s-a parut ca se caia putin de cele intamplate cu o zi in urma si ne-am purtat foarte frumos cu ea, spunandu-i ca se simtea asa de atata umblat si ca poate ar fi fost mai bine sa ramana in camera sa citeasca. […] In dupa-amiaza aceea am castigat eu, insa atunci nu stiu ce mi s-a nazarit si i-am zis Leticiei ca o las in locul meu, sigur ca fara sa-i dau de inteles de ce. Daca el o prefera, s-o priveasca pana s-o satura.Cum jocul a iesit cu statui, i-am ales lucruri usoare ca sa nu-i complicam viata, si ea nascoci un fel de printesa chinezoaica, cu un aer sfios, cu ochii in pamant si mainile impreunate, cum fac printesele chinezoaice. Cand a trecut trenul, Holanda s-a intors cu spatele sub salcii, dar eu m-am uitat si am vazut ca Ariel n-avea ochi decat pentru Leticia. A urmarit-o cu privirea pana cand trenul a disparut facand curba si Leticia statea nemiscata, fara sa stie ca el o privise asa. Insa cand a venit sa-si traga sufletul sub salcii, ne-am dat seama ca stia prea bine si ca i-ar fi placut sa ramana mai departe cu podoabele toata dupa-amiaza, toata seara.
Miercuri am tras la sorti, Holanda si cu mine, pentru ca Leticia ne-a spus ca era correct ca ea sa se retraga. A castigat Holanda cu norocul ei chior, dar scrisoarea lui Ariel a cazut tot langa mine. Cand am luat-o de jos, am dat sa i-o intind Leticiei, care nu scotea un cuvant, dar m-am gandit ca nici chiar asa, sa-i facem toate mofturile, si am deschis-o incet. Ariel anunta ca a doua zi avea sa coboare in gara urmatoare si sa vina de-a lungul terasamentului[…] In vreme ce-i dam jos podoabele Holandei, Leticia s-a uitat la mine o data sau de doua ori. Eu le citisem mesajul si nimeni nu facuse vreun comentariu, ceea ce era enervant, fiindca la urma urmelor Ariel avea sa vina si trebuia sa ne gandim la vestea asta si sa luam o hotarare. Daca se afla la noi acasa ori daca, din nefericire, uneia dintre fetele familiei Loza ii trecea prin cap sa ne spioneze, ca erau tare invidioase piticele alea, précis ca avea sa se lase cu scandal.