Se făcea că el, Gugu, plutește pe un lac imens, dar care aducea izbitor de mult cu lunca inundabilă a Mureșului din 1970 anul marilor inundații. Cel puțin dacă lua în considerare sălcile ale căror coroane se ițeau deasupra apei mai curând negre decât argintii. Nu era convins că e vorba de un lac, fiindcă, ceva mai încolo, percepea limpede gunoaie, trunchiuri și animale moarte deplasându-se cam repejor în aval, pe creasta unui curent la fel de întunecat cum se vedea toată acea întindere de apă. „Trezește-te, nenorocitule, că sărim cu toții-n aer!“ Se făcea că nu mai stă pe loc, scufundat mai mult sau mai puțin în ceea ce părea a fi un lac din ce în ce mai mare, ci dă energic din brațe și se deplasează prin apă aidoma unui pește speriat de răpitori acvatici. Se trezi brusc. Într-adevăr, se deplasa repede, însă cărat de doi tipi în negru, cu fețele acoperite de măști
*
Zbârnâitul ceasului deșteptător îi pătrunse în starea de somn aidoma unei lame de pumnal. Sfâșietor. Pentru câteva miimi de secundă avusese senzația că se află pe scaunul stomatologic și doctorul îi scoate o măsea de minte fără anestezie. Slavă Domnului, însă. Durerea dispăru brusc, iar el se trezi în pat. Deșteptătorul continua să zbârnâie chinuit. Îi privi cadranul cu ochii mijiți. Era încă destul de întuneric și nu vedea prea bine poziția limbilor ceasului. Vrând-nevrând, trebuia să-și scoată mâna de sub plapumă și să o ducă până la întrerupătorul veiozei. De afară se auzea motorul ambalat al unui „Trabant 601“. Nu știa al cui era obiectul acela de muzeu, dar îi recunoștea fără nici un dubiu zgomotul produs de cei doi cilindri. Încercă o mișcare care, deși îndelung exersată în fiecare dimineață, îi îngheță pe la jumătatea drumului mâinii între căldura de sub pătură și întrerupător. Adică exact în punctul de frontieră dintre căldura aproape maternă a spațiului de sub pătură și recele vitreg din încăpere. Un claxon scurt, apoi un motor chinuit de „Dacie“. Da, era deja cu totul altceva. Adică patru cilindri, putere mai mare... Își întinse iute mâna spre întrerupător, apăsă și-și retrase de urgență brațul în golul dintre pătură și propriul corp. Strâmbă din nas. Își aduse brusc aminte că aseară mâncase ultima conservă cu fasole cu costiță pe care o găsise ieri pe rafturile încă cenușii ale alimentarei din Complexul Mare. Își miji ochii din nou. Lampa nu se aprinsese. Vecinul Marian ambală „Dacia“ la maximum. Un pocnet și nu se mai auzi nimic. Gugu înjură în gând. Scoase iar mâna, o întinse și apăsă pentru a doua oară pe butonul veiozei. Becul se chinui de câteva ori să se aprindă și, în cele din urmă, pleoapele lui Gugu deveniră roșietice. Prinse cu degetele de cureaua ceasului de mână pus pe lada de la capul patului. Duse obiectul până în apropierea ochilor. Îi deschise pentru o clipă. Nu apucase să vadă decât un ceva nedefinit. Își frecă orbitele cu năduf. Apoi îi deschise iar. Lumina era prea puternică. Dar văzu că între ora de pe deșteptător și cea de pe ceasul de mână exista o oarecare diferență. Dacă primul arăta 6,45, celălat arăta doar 6,35. Media îi spunea că trebuia să fie 6,40. Răsuflă ușurat și în aceeași clipă adormi. Se găsea iarăși în mijlocul apei aceleia fără de capăt. Se făcea că pășește pe deasupra valurilor invizibile. Cling! Deschise ochi. Deșteptătorul arăta acum 6,50. Arcul ce punea în mișcare soneria tocmai se detensionase complet.
Gugu aruncă mormăind plapuma spre perete. Își trase pe el pantalonii, culese de pe podea șosetele, cam scorțoase, recunoștea până și propriul său nas, le făcu ghem și le vârî într-unul din buznarele pantalonilor. Își îndesă picioarele într-o pereche de pantofi scâlciați, folosiți tot mai des și pe post de papuci de casă, îmbrăcă o cămașă neagră, puse pe umeri un sacou boțit, apucă geanta diplomat de lângă masa de la bucătărie, azvârli în ea deșteptătorul, o încuie cu zgomot, după care ieși valvârtej în casa scărilor. Din grabă, duse cheia la cap. De fapt, vrusese să încuie ușa, dar jumătățile de gând încurcaseră comenzile mușchilor mâinilor. Vrusese să se pieptene și încurcase cheia cu pieptenul. Încuie doar o singură dată, convins fiind că, oricum, cel care voia să intre va intra oricum, chiar dacă el ar încuia de două ori. Nu o singură dată făcuse calcule asupra dimensiunii timpului necesar unui om într-o viață pentru a încuia în fiecare dimineață ușa de la intrare în apartament. Coborî scările dintr-o răsuflare, aproape să o dărâme pe madam Inge de la etajul întâi.
- Pardon, doamnă... e târziu... – îngăimă, trăgând cu pieptenele prin părul gras. Până în stradă, gulerul sacoului gri-petrol ajunse să pară a fi nins. Bombăni din nou, supărat pe nasturii de la cămașă ce nu se dădeau încheiați. Manevra îi reuși abia când ajunse în stația de tramvai. Avu un noroc chior. Tramvaiul patru tocmai pleca, însă vatmanul îl observase pe Gugu alergând și nu închisese ușile. Ochi iute un scaun gol și se prăbuși în el. Puse geanta diplomat alături și-și legă șireturile de la pantofi cu noduri duble, pentru a evita să i se dezlege când i-ar fi lumea mai dragă. Tot după calculele sale, legatul șireturilor lua chiar foarte mult timp din viața unui om și-i stătea în gând să-l contacteze pe Criste, un consilier local, pentru ca respectivul să inițieze un proiect de ordonanță prin care fabricile de încălțăminte să fie obligate să renunțe la a mai face pantofi cu șireturi și să producă doar pantofi cu scai.
Ajunse la poarta fabricii unde lucra, la ora șapte și cinci minute fix. Dincolo de ușa de sticlă zări chipul încruntat al portarului. Observându-l, acesta privi înspre curte, către clădirea administrației, apoi îi zâmbi și-i deschise complice.
- Hai, fugi...! Apoi, întors înspre el și făcându-i complice cu ochiul: o sută de vodcă...
- S-a marcat! – îi răspunse Gugu fără să-l privească.
Pătrunse val-vârtej în birou. Spre norocul său, Bandy, șeful de birou, era ieșit. Puse geanta diplomat pe masă. Scoase deșteptătorul C.F.R., o amintire de familie. Verifică dacă era tras. Pentru propria siguranță, îi mai învârti de vreo două-trei ori cheița. Scoase apoi punga cu periuța de dinți și crema cu pastă „Colgate“ și, îndesând-o într-unul din buzunarul pantalonilor, peste șosete, se duse glonț la toaletă. Urină îndelung, cu una dintre palme sprijinită în perete. Căscă. Închise ochii. Se clătină de câteva ori.
- Te-ai trezit? – auzi ca prin vis?
Lângă el, Bandy, șeful său. Pentru o clipă i se păru că individul vorbea cu proprii pantofi. Dar când acesta privi înspre el, mormăi ceva doar de sine înțeles.
Bandy se încheie și dispăru grăbit. Gugu răsuflă ușurat. Se apropie de chiuvetă, scoase punga din buzunar, desfăcu încet capacul tubului de „Colgate“ și strânse de burta durdulie a acestuia până văzu pe periuță un strop de pastă de dinți. Cu aceleași mișcări calculate înșurubă capacul, se aplecă sub robinet, întinse una dintre palme sub jetul de apă rece, sorbi o înghițitură, după care începu să se spele pe dinți, cu ochii închiși. Spălatul danturii avea în el ceva magic, de ritual. Mai cu seamă că, așa, cu pleoapele trase peste lumina ochilor și cu perii de plastic masându-i ușor gingiile, visa din nou.
Când pătrunse în birou, simți privirea tăioasă a șefului sfredelindu-i tâmpla dreaptă. Se așeză la masă. Se lovi în treacă cu genunchiul de muchia ascuțită a obiectului de mobilier. Porni calculatorul cu ciudă. Îl resetă. Doar ce porni acesta din nou, că-l resetă din nou. Repetă figura de vreo cinci-șase ori. Acesta nici gând să se blocheze. Introduse o dischetă. Și-l resetă iar. Nici gând să mai pornească.
- Șefu’! – strigă aparent disperat. Nu mai pornește...
Bandy îl privi suprins pe deasupra ochelarilor.
- Nu mai vrea să pornească! – îi repetă.
Șeful se ridică și se apropie de masa lui. Resetă și el calculatorul. Și tot nimic.
- Mda, nu vrea – mormăi, privind cu ciudă la ecranul negru al monitorului. O să sun după cei de la tehnic, spuse și se înapoie la masa lui.
- Vin imediat – zise Gugu, îndesându-și în buzunar o altă pungă. Se sculă și dispăru iute din birou. Se duse tot la toaletă. Scoase din pungă un tub negru, cu cremă de ghete. Avea tot timpul să-și lustruiască pantofii. Lucica îi admira întotdeauna pantofii când se întâlneau la o țigară pe holul instituției. Lucica era o tipă bine. Până și Bandy o sorbea din ochi. Însă el umbla veșnic cu o pereche de adidași. Iar ei, adică femeii, și de asta Gugu era sută la sută sigur, îi plăceau tipii cu pantofii bine lustruiți. Și Zitei îi plăceau bărbații cu pantofii lustruiți. Gugu detesta femeile cu pantofii murdari. Își închipuia că și lenjeria intimă le era la fel și se cutremura.
Se înapoie în birou tocmai la timp. Cei de la service tocmai plecau de la masa lui, iar monitorul doar ce-și încărcase programul de operare.
Atunci sună și telefonul de pe masa lui Bandy. Era limpede că Bandy era chemat la întâlnirea operativă, aceeași în fiecare dimineață. Gugu trase încet cu palma peste față, după care scoase din geanta diplomat o trusă de bărbierit. Căscă până auzi fălcile trosnindu-i. Își ținea cu greu pleoapele deschise. Își adună forțele și se ridică. Se îndreptă spre toaletă. Pe drum nu întâlni pe nimeni. Nici măcar femeia de serviciu, care mereu bombănea când îl vedea bărbierindu-se la toaletă. O enerva faptul că el, când se spăla, stropea mozaicul lucios al pardoselii.
Își udă fața, puse cremă de ras, apoi frecă îndelung cu pămătuful. Îi plăcea foate mult senzația de răcoare pe care i-o oferea pasta aceea moale și alb-gălbuie, reconfortantă chiar la simpla ei aplicare pe piele.
Când se întoarse, Bandy se găsea la birou. Însă era prea ocupat să-l observe. Privi la ceas. Se făcuse ora nouă. Acum îi era deosebit de limpede de ce-i ghiorăiau mațele. Se răsuci înspre Filomela, una dintre cele zece colege din birou. Întotdeauna îi plăcuse să lucreze cu femeile. Erau mult mai conștiincioase decât bărbații și mai cooperante decât aceștia. Bandy se putea considera un norocos, fiindcă nu avea niciodată probleme cu superiorii din cauza vreunei întârzieri. În plus, îl considera pe el, pe Gugu, lucru destăinuit cu voce tare la ultimul chef, drept un produs de portofoliu. Altfel spus, ceea ce se pierdea datorită lui, adică a lui Gugu, se câștiga mulțumită fetelor.
- Îmi împrumuți un pliculeț de ceai.., hai, te rog, ți le înapoiez pe toate la salar - spusese pe un ton atât de convingător că de-a dreptul îl trecură fiorii și se cutremură. Femeia îl privi întâi enervată, apoi se muie, scoase din serar un pliculeț cu ceai de tei și i-l întinse zâmbind.
- Haide, știu că cineva a fost domn cu tine astă-noapte! – glumi el și luă pliculețul, dar prinzând și degetele Filomelei.
Aceasta îl drăcui și-și reluă socoțile cu zâmbetul încă afișat generos pe chip.
*
Bău și ceaiul de tei. Biscuiții muiați generos în lichidul gălbui și transparent îi anihilară ghiorăitul din mațe. Simțea pacea eternă coborându-se asupra creștetului. Căscă răsfățat de câteva ori. Privirile tot mai tăioase ale lui Bandy îl catalizară.
- Până la ora patru nu mai mișcă nimeni în front – le comunică șeful, roșu la față ca racul.
În clipa aceea, Gugu se revoltă. Însă doar în sinea sa. Ceva nu funcționa normal. Adică cum să nu mai miște nimeni în front? Și dacă lui, adică a lui Gugu, îi vin necesitățile biologice? Auzise tot felul de povești cu patroni italieni care-și încuie muncitorii în spațiile productive. Ceva absolut revoltător. Cum adică să-l încuie cineva într-un loc închis când el, Gugu, se ferea de lifturi ca de dracul tocmai fiindcă-i era groază de spații închise? I se întâmplase nu o dată să urce pe trepte preț de șase-șapte și chiar zece etaje numai pentru a nu se trezi blocat în vreo pocitanie de lift.
Privi iar spre Bandy, tot mai revoltat. „Mă, bozg...!“ Nu fu decât o frântură de gând. Își adusese aminte de o lecție la limba română. De fapt, nu era sigur dacă fusese o lecție de limba română sau de istorie. Ceva cu un negru, da, cu un om negru care stătea pe un scaun, iar un tip alb, cu o minge în mână, încerca să-l nimerească neapărat în figura lui de negrotei. Nu o dată se întrebase de ce în toate porcăriile de filme americane din ultimii ani, negrii și evreii erau eroi pozitivi, iar albii erau „băieții răi“. Adică niște „împuțiți de albi“, rasiști și al dracului de antisemiți. Da, evident, când era vorba de ruși, aceștia din urmă nu puteau fi decât „băieții și mai răi“. „Iacă - își spunea -, istoria face dreptate.“ Dar ăsta, Bandy, ungurul ăsta nu putea fi decât un tip negativ.
Își duse mâna la nas. Îi mirosea a ciorapi nespălați. Iar Bandy îl ținea blocat în birou. Era întru totul posibil să și plece de la serviciu cu pantofii lustruiți, însă fără ciorapi în picioare. Gândul acesta îl puse pe jar. Se și vedea pe Corso, la terasa „Violeta“, la o masă cu Zita, care tocmai acceptase o întâlnire cu el și care, doar așa, din întâmplare, putea să descopere că el nu purta șosete. Dacă banditul ăsta de Bandy nu l-ar bloca acum în birou, el ar putea să-și spele șosetele în doar trei minute, recordul din ultimele două săptămâni, până la ora șaisprezece acestea s-ar usca, iar el s-ar duce la întâlnire la patru ace. Ba, mai mult, ar câștiga aproape o oră din timpul serviciului cu nimicuri care, adunate, îți mănâncă ani întregi din viața și așa extrem de scurtă.
Dreptul la liberă mișcare! Da! Acesta era conceptul care-l putea salva. Costandache, liderul de sindicat, l-ar putea salva. Singurul Costandache trecuse prin fazele muncitor-director-patron-muncitor și singur el putea aprecia dacă această interdicție a lui Bandy de a părăsi biroul era sau nu pe deplin egală. Numai că la fel de repede un gând rebel îi aminti de faptul că el, Gugu, nu era membru de sindicat. Ca atare, nu-i rămânea altceva de făcut decât să găsească o altă modalitate de a sparge embargoul, chiar și de moment, introdus de Bandy.
Orele treceau al naibii de iute. Se făcuse aproape de unu. Directorul general, cel invocat de Bandy că ar trece prin birou, încă nu-și făcuse apariția. „Cine știe pe unde-și îneacă amarul!“, gândi Gugu, închipuindu-și că Bebe, adică directorul general, stătea cu vreo fâță la taclale, cu un pahar de whisky în față.
„Marile opere literare se nasc din miturile ancestrale ale omenirii!“ Un gând rebel, apărut la țanc. De ce n-ar folosi și el vechile trucuri, adică blocarea calculatorului. Zis și făcut. Îl opri fără să mai respecte ordinea inversă a pornirii programelor. Abia ce porni acesta din nou că-l opri iar. Și iar. Privi cu coada ochiului la discheta din calculator. Iar perechea de șosete murdare din buzunar părea că luase foc.
- Puteți pleca... – mormăi Bandy, privind la ceas.
Gugu sări ars. Privi la ceas. Ghemotocul de supraelastic din buzunar doar ce nu exploda. Deznădăjduit, își adună în câteva clipe lucrurile, inclusiv ceasul C.F.R. îngălbenit de vreme, țâșni de pe scaun și se repezi cu diplomatul în mână spre ieșirea din institut.
O goană nebună până la stația de tramvai. Câteva coate darnice în stânga și-n dreapta, cu toți muncitorii aceia nebărbieriți și duhnind a vodcă de duzină și a tutun de doi lei luptând alături, pentru cele câteva locuri pe scaune. Era un pachet de nervi, mai cu seamă că simțea șosetele din buzunar ca pe-un vulcan arzându-i piciorul. Apucă să urce printre primii. Lăsă geanta diplomat lângă un scaun și se duse să-și composteze biletul.
Acolo, la compostor, își aminti de atitudinea lui Bandy. Individul trebuia mătrășit. Eliminat. Asemenea oameni nu aveau de ce să mai trăiască. O bombă aruncată din mers, orice, numai să scape de el. Mare scofală să fabrici o asemenea mașinărie infernală... Se grăbi să se așeze pe primul scaun liber. Doar acesta mai rămăsese liber după asaltul muncitorimii. Da, dom’le, o mică bombă... Gândul îl înfierbântase. Se simțea chiar bine. Inspiră adânc. Exact, se simțea excelent... da, exce...
*
Tipii cu măști pe față îl traseră cu sălbăticie jos din tramvai. Se dezmetici cu greu. Străbătu aproape în fugă, mai mult pe sus decât pe propriile picioare, vreo sută cincizeci de metri. Acolo unde se adunase buluc de lume. Tramvaiul, oprit undeva între stații, era gol și pustiu. O mașină a poliției blocase șoseaua, cu girofarurile aprinse.
- Nu, nu se poate...
Lângă el, Bandy în persoană.
- Da, măi, Gugule, am ajuns ca-n Irak. Bombe, auzi tu, bombe...
- Unde, șefu? – întrebă Gugu, naiv.
- Au găsit în tramvai o geantă diplomat fără stăpân.
Abia în clipa aceea sesiză și Gugu ceea ce se întâmpla cu adevărat. Îi dădură lacrimile. „Ceasul meu...!“ Ceasul C.F.R., o amintire de la bunicul său, ticăia undeva într-o geantă diplomat, într-un tramvai... Își privi picioarele goale, încălțate direct în pantofi și se îngrozi. Îl înjură copios pe cel care a plasat bomba și plecă dormitând spre casă. Ce va spune Zita de-l va vedea fără șosete?