agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-08-10 | [This text should be read in romana] |
[Personajul stă singur în centrul unei scene goale, prea goale, în fața unei săli tot goale, dar numai pe jumătate.]
Da. Eu. Eu sunt drept în mijloc. Nu știu cum, dar voi o să mă întrebați oricum. Hai, întrebați-mă. Nimeni? Chiar nimeni? Haideți, să vă aud. Avem un „Cum?”. Dă cineva mai mult? Iată și un „Cine?” la doamna de pe ultimul rând! Altcineva? „Cine?” o dată, „Cine?” de două ori... Dar iată! Un „De ce?”! Doamnelor și domnilor, avem un „De ce?” în rândul al treilea! „De ce?” o dată, „De ce?” de două ori, „De ce?” adjudecat! Trecem mai departe. Întrebări? Da, eu. Eu am alte întrebări, să știți, mai am o grămadă de întrebări, dintre care multe fără răspuns. De ce? Cum? Unde? Când? Cine? Eu habar n-am. Mă mai gândesc. Mai am timp. Nu acum, pentru că acum sunt în mijloc. Eu, de fapt, nu sunt în mijloc, sunt între. Între două lumi, să zicem... Sau două aripi... Am câte o lume atârnată de fiecare parte. Eu. Eu am multe părți, dar lumile mele, sau aripile – dacă vă place mai mult să le numiți așa – se rotesc o dată cu mine și eu... Eu nu știu cum, dar am rămas prins între aripile astea și nu mai pot să scap. Am certitudinea că ele mă țin blocat la mijloc fără să știe. Pur și simplu se întâmplă ca de fiecare dată când una face o mișcare, cealaltă să facă exact aceeași mișcare. Coincidență, asta e. Sau poate că nu e o coincidență. Eu sunt singura coincidență. Coincidența lor. Ele nu se cunosc. Nu se pot cunoaște și nici concepe una pe cealaltă. Ele nu există una pentru cealaltă. Ele, există doar pentru mine, prin mine și din mine. Eu am încercat să le arăt una alteia, dar e imposibil, pentru că oricât m-aș suci și m-aș învârti, ele nu se pot vedea, auzi, sau simți din cauza mea. Eu sunt paravanul dintre ele. Mai mult, încep să cred că dacă s-ar întâlni într-o zi, ar crăpa pe loc amândouă și eu o dată cu ele. Asta e. Eu nu știu să vă explic mai bine, că nu mă prea pricep, recunosc... Tot ce pot să vă spun este că în fiecare dintre ele totul se mișcă, totul e relativ, se transformă, și numai eu mă zbat nemișcat între ele. Uneori mă zbat atât de nemișcat încât uit că mă zbat. Eu mă roteeesc până încep să mă învââârt și mă tot învââârt, mă roteeesc, până când amețeeesc și uit! Uit și nu mai știu, așa că o iau de la capăt: Eu mă roteeesc, până încep să mă învââârt și mă mai învârt un piiic... apoi iaaar mă ridiic și apoi mă rotesc din nooou și în stââânga, în joos, înăuuuntru, diiincolo, diinspre, peeste, îîntru, spre, din, la, a... a-, i-, -l... Șșș! Psst! Linișșște! Eu. Eu sunt eu. Nu sunt ele, sunt eu. Eu nu mă identific cu niciuna, deși amândouă erau eu cândva (aici trebuie să vă spun că pe atunci nu aveam gen: nu eram nici unul nici una și nu știam ce eram, dar sigur nu aveam gen, pentru că genul s-a inventat mult mai târziu, la scurt timp după diferențe, acum vă amintiți?). Oricum, amândouă erau eu cândva. Eu, cel care sunt acum, adică atunci, când aveam spatele drept în centru și pe deasupra mă mai și înjoseam dorind să îmi calc toate gândurile din cap în picioare, pentru că de acolo veneau, de la cap, el era de vină, înalt, gri, întortocheat, gata să mă tragă roată în vârtej fără să-mi lase timp să iau o ultimă gură de aer, sau rămas bun, AER! Ca să mai trăiesc o zi... AER! O viață de-o singură secundă și jumătate de AER! Eu, cel care vă zâmbește uneori, sau cel care își șterge o lacrimă la film, pretinzând că i-a intrat ceva în ochi, în timpul unei scene pe care nimeni nu o socotește emoționantă... Dar e acolo un detaliu. Un detaliu mic, aproape imperceptibil, de un rafinament ieșit din comun, o parte din sufletul cuiva. O semnătură. Și poate că el le spune numai prietenilor lui: „Uite, vezi umbra aceea? Eu am pus-o acolo să tremure așa, e un fel de semnătură a mea... Am facut mai multe compromisuri la filmul ăsta, dar umbra aceea e acolo doar pentru sufletul meu. Vezi ce formă are? Oricum n-o observă nimeni, e un plan atât de subtil încât puteam să sugerez și o obscenitate, fără să sesizeze cineva. Închipuie-ți, de exemplu, că aș cânta o melodie invers. Crezi că te-ai prinde dacă ar avea versuri obscene? Ia zi-mi, te-ai prinde?” Iar prietenul se uită înțelegător, apoi duce degetul la gură și îi face semn să tacă: „Șșș...”, se scuză prin câteva mișcări ale capului față de de cei din jur – câțiva s-au întors spre ei – indignați că nu sunt lăsați să urmărească filmul în liniște, pentru a-i putea surprinde până și cele mai mici și mai subtile detalii... în care unii se pierd... alții se regăsesc... alții nu... NU! Îmi este deja foarte clar: NU! Nu mai sunt lumea asta! Dar... ...nu sunt nici cealaltă... Eu nu sunt nici lumea care mă ia la întrebări și care se uită dojenitor la mine că nu o las să vadă filmul... Șșș! Șșș! Șșș! Linișșște! Brusc, sunt împins de la spate. Sunt împins de la spate către ceva important. Mă uit să văd cine mă împinge. Este un împins de la spate. Și eu împing pe cineva de la spate. Puștiul din față întoarce capul și mă întreabă: „De ce? Cum? Unde? Când? Cine?” „Șșș! Ai să aflii la sfârșit”, îi răspund. La sfârșit. La sfârșit ieșim cu toții pe hol la o țigară și începem să comentăm, să comparăm cu alte vieți mai bine făcute, cu sunet și efecte speciale mai reușite, cu mai mult suspans... Nu. Lumea aceea care mă înjură ca să mă dau la o parte. De lumea care folosește expresii de o vulgaritate nonșalantă, fermecătoare și extrem de sănătoasă. Da, vorbesc de lumea asta porcoasă, plină de jeg și mocirlă în care mă învârt fără ca în cealaltă parte a mea – sau a ei, dacă dorți, a lumii – să se miște ceva, deși se învârte și acolo. De exemplu eu aș sta pe loc dacă m-aș vedea din partea cealaltă, de-acolo, chiar dacă voi mă vedeți acum rotindu-mă, eu de fapt stau, stau pe loc. Apoi toată partea rămasă liberă se învârte odată cu cea înfiptă în lume, dar voi știți toate astea, pentru că așa am stabilit de la bun început. Se învârte fără să se rotească, mișcându-se pe loc. Este a mea și a voastră, s-a plictisit de noi și de ei și de lumile ei, prinsă între ele ca între fălcile unui clește sau între două aripi – depinde de punctul de vedere – dintre care nu poate să scape, una sunt eu și tare mi-aș fi dorit să o găsesc pe cealaltă, perechea mea, care plutește odată cu mine, simte, respiră, urăște ca mine și odată cu mine... Totul în perfectă armonie, fără să ne fi văzut, fără să știm unul despre celălalt, fără să ne putem întâlni sau cunoaște vreodată... Din când în când, avem însă voie să ne inventăm unul pe altul, într-o formă sau alta. De jumătate de clește, de aripă, de inimă dacă doriți – nu prea contează cum o numim. Eu știu, de pildă, că nu sunt și nici nu aș putea fi o aripă. Uitați-vă la mine. Sunt un om, ca și voi, uneori mai spun câte o glumă, o snoavă, alteori îmi mai scapă câte o lacrimă la film, dar fără să vadă nimeni, bineînțeles. Viața mea nu e decât o pasăre în căutarea aripii ei, care stă chiar acum, aici, în această sală! Aici, în sala aceasta în care eu m-am învârtit ca titirezul pe scenă, aici se află cealaltă jumătate a vieții mele! Ușa pe care ați intrat este o viață, cu un capăt adânc înfipt în voi și celălalt în altceva, mai bun, de peste orizont, cu vise ce bat la o altă ușă, de care, până la voi, nu se apropiase nimeni la mai puțin de o bătaie de aripă. Eu? Eu nu. Eu nu contez. Iar cealaltă jumătate sunteți voi. Cu umbrele voastre subtile, tremurând neobservate, doar pentru sufletul vostru. Acum haideți pe hol la o țigară. [Și pleacă...] |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy