* interviu cu scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu, purtător de cuvânt al editurii „Humanitas”

- Radu, deși ești bucureștean, vorbești cu nedisimulată plăcere despre anii „medelenizării” fericite pe meleagurile Banatului. Ce ne poți spune despre această etapă a existenței tale?

- Sunt pe jumătate bănățean și lucrul acesta este un motiv de mândrie, pe care nu încetez să-l afișez de câte ori am ocazia, mai ales la București. Am copilărit aici, am și lucrat, câțiva ani, la Liceul „Traian Vuia” din Făget. De fapt, la Făget am și început să scriu prima carte – „Efemeriada” a prins contur acolo și are o oarecare ancoră în ceea ce s-a întâmplat atunci. Perioada mea făgețeană s-a consumat între 1984 și 1988, mi-am dat definitivatul și am mai stat acolo, după definitivat, un an și jumătate. La un moment dat, pentru că nu am mai avut variante, a trebuit să renunț, dar n-am renunțat la prieteniile legate, mă văd încă destul de des cu oamenii cu care am fost coleg.

- Și iată-te revenit, în sfârșit, la București. Când ai intrat în contact cu viața editurilor din capitală?

- În București, au urmat vreo trei-patru ani de anonimat deplin, ca bibliotecar și documentarist la un institut de cercetări în transporturi, cu care eu nu prea aveam mare legătură. În sfârșit, în 1993 am intrat în viața editorială, petrecând perioade mai mici sau mai mari – la Editurile „Olimp” și „Elit”, apoi au urmat șapte ani la editura „Rao”, iar din februarie 2003 sunt la „Humanitas”. În tot acest timp, am tradus 50 de cărți, am făcut un coautorat la un Larousse de fotbal (n.r. – ediția românească), am făcut un coautorat și o traducere la „Istoria Olimpiadelor” și am scris patru cărți. Pe ultima, am lansat-o nu de mult la Timișoara (n.r. – la Librăria „Joc secund”, în 3 martie 2005) și mai înainte la Craiova. Este vorba de „Fanionul roșu”, carte apărută în Colecția „Arena”, de care mă și ocup, în calitate de redactor coordonator, la „Humanitas”. Înainte scrisesem două romane – pe unul l-am terminat în 1991, pe celălalt în 2000 - culmea este că amândouă au apărut în 2000, la interval de trei-patru luni. Primul s-a chemat „Efemeriada”, al doilea – „Balul fantomelor”. La început de 2004, am scos la Editura „Mașina de scris”, volumul „Bazar bizar”, care este primul recunoscut ca atare și de critică, de revistele literare... Spre surprinderea mea, a fost primit excelent în locuri unde nu se fac declarații de complezență.

- Ultima ta carte apărută pe piață este o carte despre sport - și nu una având ca pretext sportul - dar care privește lucrurile dintr-o perspectivă inedită: demitizarea unor „monștri sacri” ai arenelor, prin dezvăluirea unor acte reprobabile comise de către aceștia. Este o însă o carte foarte densă, o carte de literatură adevărată, care vorbește despre cinismul diriguitorilor sportului mondial, despre avalanșa cazurilor de dopaj, despre sport ca propagandă a unor regimuri dictatoriale, despre ură și intoleranță, despre terorismul mondial. Te simți în pericol, ca scriitor, de a fi pus în umbră de editorialistul sportiv?

- „Fanionul roșu”este o carte care iese din tiparele a ceea ce am scris până acum și de aceea îmi creează mici buclucuri identitare. Am început să fiu asimilat exclusiv cu fotbalul sau cu sportul – probabil de vină este și colaborarea mea cu „Gazeta sporturilor”. Încep să fiu arătat cu degetul: „ăsta-i ăla care scrie despre sport”. Încep să se petreacă mici bizarerii de prezentare a mea: acolo unde mă găsesc încondeiat, literatura ca tare și vocația de editură alunecă în planul doi, intră într-un soi de subsidiar pe care nimeni nu mai are timp să-l descopere. O să încerc să lupt împotriva propriilor mele elanuri de gazetar sportiv. Lucrez acum la o carte din care am și citit, la cenaclul „Ariergarda” – este un roman care sper să mă repună în circulație ca scriitor. De asemenea, traduc câteva cărți, am o agendă de lucru care se întinde pe un an de zile de acum înainte. Aș dori însă ca acele cărți să fie ultimele pe care le traduc, după care aș vrea să mă debranșez de la activitatea asta, care a fost producătoare de satisfacții, dar și de nervi, de insomnii, care este cronofagă și îți lasă foarte puțin timp pentru altceva.

- Chiar așa, cum este să fii scriitor între două cărți traduse?

- Este foarte greu, pentru că nu te poți coordona. Ești obligat să te întrerupi, chiar când îți era mai bine, la cartea de care te apucaseși, trebuie să onorezi niște contracte, care sunt precise – și nu pentru că ai fi penalizat dacă nu le repecți, ci pentru că pur și simplu, înainte de a exista un contract, există o promisiune și un flux editorial. Lucrând într-o editură, și încă una importantă, mi-am dat seama că întârzierile de genul acesta produc necazuri și pot gripa întregul mecanism, întregul flux al unei edituri. Așa că încerc să fiu parolist și, slavă Domnului, până acum am reușit. Da, este o activitate care îți mănâncă energii, nu-ți lasă timp pentru altceva, care îți anulează orice posibilități de viață socială, câteodată și de viață personală. Eu sunt robul calculatorului – până acum doi-trei ani eram robul mașinii de scris... Lumea spunea că sunt „țăcănit” pentru că toată ziua bat la mașina scris, acum s-a mai domolit un pic acustica prin casă, dar efortul a rămas același. În momentul în care traduc pentru edituri de talia „Humanitas”-ului, a „Polirom”-ului, a Editurii „Curtea Veche”, e limpede că nu mi-aș permite, în primul rând în raport cu mine însumi, să fac o treabă de mântuială. Repet, vreau ca în 2006 să ies din acest circuit – probabil că voi fi acumulat până atunci cam 60 de titluri traduse. Vreau să mă retrag într-o zonă unde n-am produs cât mi-aș fi dorit și unde încă simt că am idei pe care pot să le fructific.

- Și totuși, o experiență foarte „la vedere” este cea de la „Gazeta sporturilor”. Ce presupune această activitate, din punct de vedere al scriitorului Radu Paraschivescu?

- A fost o concidență plăcută, o curiozitate biografică: am început să scriu la „Gazeta sporturilor” acum doi ani, exact când am început să lucrez și la „Humanitas”. De doi ani țin o rubrică săptămânală la „Gazetă”, unde interesant este că ai o companie care te obligă să produci bine. Există un soi de comparare a ta cu ceea ce scriu ceilalți, care se numesc Traian Radu Ungureanu, Radu Naum, Radu Cosașu, Tudor Octavian, Adrian Cioroianu... ștacheta e deja destul de sus. Sigur, nu trebuie să faci eforturi disperate de a fi un pic mai cu „moț” decât ceilalți - pentru că devii nesărat, fără să-ți dai seama - dar ai intrat într-o echipă, într-un sistem de a face presă, care presupune niște adecvări. În primul rând, este vorba de o limbă română nepoticnită și scutită de poncife – asta apreciez cel mai mult la oamenii care scriu la „Gazetă”; apoi, presupune cunoașterea actului sportiv, iar asta înseamnă iarăși o investiție de timp, pe care o fac cu din ce în ce mai mari eforturi; presupune cunoașterea perfectă a ceea ce au scris ceilalți, ca să nu reiei, ca să nu pleci pe o potecă deja bătătorită. Este foarte interesant – acest lucru îți asigură un dram de notorietate, îți asigură și telefoanele pe care le mai primești câteodată, fie de mulțumire, fie de stupoare nervoasă din partea celor încondeiați. Mai primești câte un semn de viață de la oameni pe care nu-i cunoști și care te felicită pentru un articol și-ți spun că ai empatizat bine cu publicul tău, pe care nici nu-l știi. Din punctul acesta de vedere, eu mă simt mulțumit și sper să rămân, în orice caz, la nivelul la care sunt acum pentru „Gazetă”, pentru că avem de-a face cu tipul de ziar care nu are jena de a te evacua din peisaj, în momentul în care îl tragi în jos. Cred că este un lucru cât se poate de firesc: au fost cazuri de ziariști care, la un moment dat, n-au mai ținut ștacheta și s-au dus în altă parte.

- La lansarea noii ediții a “Observatorului cultural”, redactorul șef Ovidiu Șimonca vorbea foarte elogios despre includerea ta în rândul echipei cu care revista pornește din nou la drum. Ce ne poți spune despre colaborarea la revistele culturale?

- De o jumătate de an am intrat în echipa de colaboratori a revistei lui Horia Patapievici, „Idei în dialog”, unde susțin o cronică a traducerilor, ceea ce este ambițios dintr-un singur punct de vedere: până acum nu a mai existat așa ceva. Desigur, titluri ca atare au mai apărut prin „România literară” sau alte reviste, însă raportările erau la autor, la biografia lui, la eventuale demersuri comparatiste cu alte școli de gândire sau tehnici narative asemănătoare. În general, de traducere nu se pomenea aproape deloc sau se pomenea atunci când era vorba de o traducere scandalos de proastă. Acum însă, eu încerc să fac o „șurubărie” pur tehnică în planul traducerii, încerc să demontez textul și să văd ce este bine și mai puțin bine în felul în care a fost el tălmăcit. Nu prescriu rețete, nu vreau să stârnesc animozități în breaslă, nu vreau să fiu catalogat drept „lăudătorul de casă” al „Humanitas”-ului. Așa se face că am făcut o cronică la o carte „Humanitas” abia în numărul 6 al revistei – am început cavalerește cu „Polirom” –ul, care este rivalul nostru direct și cunoscut pe piață. Vreau să lansez niște nume noi de traducători, cei care merită girați, vreau să tai din „moț” celor care nu-și cunosc limitele și care colaborează nepermis, stânjenitor, cu autorul, vreau să încheg un soi de cronică a traducerii și doar a traducerii unei cărți. Constat cu plăcere că are efect acest demers, pentru că am vorbit cu universitari din București care deja folosesc texte de acolo pentru observații în câmpul traducerii, care deja dau exemple din modul în care se face o cronică a traducerii. Pentru mine, feed-back-ul acesta e foarte util – știu că nu trebuie să mă recalibrez, sau poate că mi se va spune la un moment dat: vezi că ai deviat ușor, întoarce-te la ceea ce făceai odată.
Tot în plan cultural, îmi face plăcere să colaborez la noua versiune a „Observatorului cultural”. Îmi pare rău că n-am fost prezent la lansarea seriei noi, dar ubicuitatea e privilegiul exlusiv al zeilor, eu eram în altă parte, la lansarea cărții mele. Noua revistă, preluată de Ovidiu Șimonca în calitate de redactor șef, arată fundamental mai bine decât vechiul „Observator”. Există o echipă de oameni care au deja un certificat pe piața culturală și care vor face un ziar mai viu, mai bine adecvat în presa culturală de la noi, mai interesant, nu mai „frivol” – pentru că nu asta e ținta, nu vrem să ne punem un „decolteu” foarte ambițios ca să eclipsăm restul revistelor literare. Vrem să scriem viu, frumos, atrăgător și să oferim publicului posibilitatea unei opțiuni mai largi. La „Observatorul cultural” fac ceva ce n-am mai făcut până acum – cronica TV. Desigur, este o rubrică ce nu presupune un mare efort de selecție – ea trebuie să fie o cronică ușor caustică – ceea ce înseamnă că iei telecomanda, butonezi și după două minute găsești primul „spectacol” de care trebuie să te ocupi. Am făcut acest lucru acum, în primul număr, cu buletinele meteo, care în viziunea mea reprezintă adevărate prilejuri de delir atitudinal. Continuă să mă sidereze prezentatoarele care apar în mini și vorbesc despre un ger de crapă pietrele afară... mi se pare o imagine fascinantă despre ce a ajuns să fie oferta de informație, despre formele de derapaj pe care le cunoaștem la ora actuală. Cam așa arăt din punctul de vedere al presei...

- Să revenim la munca de la Editura „Humanitas”, unde ești nu numai purtător de cuvânt, ci și redactor coordonator a două colecții de carte.

- În rest, la editură, am devenit purtător de cuvânt al „Humanitas”-ului de vreo două-trei luni. În această calitate, „indispun” telespectatorii la ore mai mici sau mai mari, din noapte sau din zi – vin și comunic despre ce apare nou la „Humanitas”, despre ce se întâmplă la editură, ce-și propune, ce ținte are. Anul acesta, „Humanitas” împlinește 15 ani de existență și avem tot felul de proiecte – aud că așa se spune, „proiecte” – mai simplu spus, vrem să-l aducem pe Mario Vargas Llosa la Târgul din vară, vrem s-o aducem pe Isabel Allende, vrem să-l aducem pe Ethan Hawke, care nu este numai un actor cunoscut, ci și scriitor – o carte a lui va apărea la noi în noiembrie. Avem tot felul de intenții frumoase și pentru asta trebuie să șim să luăm pulsul oamenilor care ne citesc.

- Este „Humanitas” un club de elită, o editură unde cu greu acced creatorii aflați la începuturi? Cât de deschisă este „Humanitas” pentru tineri? Știu că „Polirom”-ul a făcut deja un pas în această direcție, prin colecția „Ego”.

- Inițiativa „Polirom”-ului a fost foarte bună și ea va produce pe termen lung – de altfel, asta a fost și ideea lor. Au spus: suntem dispuși să girăm cu prestigiul nostru proza tânără și așteptăm manuscrise la redacție – de altfel, „Polirom” a avut și cred că are parte în continuare de serviciile lui Dan Petrescu – un bun decodator al valorii și un developator atent a ceea ce se întâmplă, mai ales în roman. Așa au apărut „salvele” de scriitori tineri de la „Polirom”. Cred că avem de-a face cu doi-trei scriitori închegați, care încă de la prima carte au dat o imagine bună. Cred că alții mai au de lucru – fără ca asta să fie o rușine – unii sunt foarte tineri, sunt oameni care poate că n-au acumulat destul ca lecturi, care au fost împinși mai întâi să se dezinhibeze total în fața paginii și apoi între coperte, oameni care și-au adus în vitrină munca de sertar sau de „antrenament”, de întreținere a ideii și a textului. Ei se vor replia, sunt convins de asta...

- Care este situația în cazul Editurii „Humanitas”?

- „Humanitas” va urma deschiderea până la un punct, adică noi n-o să scoatem grupe sau plutoane de traducători, cel puțin deocamdată, n-o să-i ghetoizăm. Nu o să facem „desanturi” de tipul ’82-’83, nu vrem să facem o colecție care să se cheme “Tineri autori români” sau “Proza 2000” sau mai știu eu cum, pentru că mie mi se pare o închistare, o încorsetare a scriitorului, o ghetoizare a ideii de literatură română contemporană. Prefer să știu că autorul vine și, dacă merită să fie publicat, este publicat și “înoată” singur, fără ocrotirea unei colecții, a unei generații. Mie nu mi se pare defel că este cazul să ne ocupăm prea mult de “generații”. Sunt destui oameni valoroși care au picat între generații și nici nu țin să fie revendicați de un grup anume.

- Pentru toate însă există un început…

- Da, anul trecut Nicolae Strâmbeanu a apărut practic de nicăieri – în fapt, de la Timișoara – dar, în literatură, de nicăieri. Are un roman care a stârnit deja discuții, un roman care a fost recenzat când la superlativ, când extrem de dur. A prins pagină de ziar și la “Cultura”, și la “România literară”, unii l-au tăvălit, alții au propus ca romanul lui să fie tradus în spaniolă și engleză. Este foarte bine, pentru că Nicolae Strâmbeanu n-a fost recomandat de nimeni, n-a venit pe ușa din dos, introdus de nu știu ce critic… Pur și simplu a expediat un fel de “message in a bottle”, a trimis un capitol la editură, la secretariatul general, capitolul a ajuns la mine, mie mi-a plăcut și cartea a apărut.
Lucrul acesta se mai face. De exemplu, există un autor foarte tânăr, de 27 de ani, Bogdan Mirică. El va apărea într-o colecție nouă, pe care noi o lansăm în martie, o colecție de carte de factură comică.
Este un alt tânăr, de 23 de ani, care termină acum Academia Militară, dar care mie mi s-a părut un om total “paralel” cu ideea cazonă – Mihnea Rudoiu. El scrie un roman extrem de bun, foarte atrăgător, din care răzbate cultura autorului, lecturile sale, fără ca aceste aluzii să fie livrești, plictisitoare sau agasante. Scrie suplu, scrie dezinvolt, controlează bine textul, are “claviatura” la îndemână, nu face forțări. Îl vom publica și pe el. Nu știu dacă într-o colecție anume, nu cred. Gheorghe Crăciun a apărut anul trecut fără să fie nevoie de o colecție anume care să-l omologheze. Volumul lui a făcut vânzări bune, a fost clar o reușită, a fost o carte despre care s-au organizat dezbateri.
Așadar, vrem să le spunem oamenilor că “Humanitas” nu este o editură cocoțată undeva, în stratosferă, unde ajunge doar Andrei Pleșu, pentru că este prieten cu Gabriel Liiceanu, sau Horia Patapievici, pentru că n-ai cum să faci abstracție de el… “Humanitas” a publicat autori care fac cercetare, lucrări de doctorat ale unor oameni foarte tineri, va publica literatură comică,… totul este ca a să fie bine scrisă. Dacă la editură apare o carte despre murături, ea va trebui să fie cea mai bună din domeniu, să fie un “Kant” al murăturilor.

- O ultimă întrebare. În condițiile în care somnul redacțiilor prăfuite naște falimente – îmi pare rău să spun că proiectul “Contemporanul” este în pericol de a sucomba în lipsa stipendiilor de la stat – există un adevărat boom al literaturii pe internet, al cenaclurilor virtuale, frecventate de mulți creatori tineri, care n-au loc în revistele “consacrate”. Ce părere ai despre fenomenul literaturii pe net?

- Mărturisesc că, până nu de mult, aveam o oarecare crispare în legătură cu acest subiect. Mi se părea un mediu volatil, nu știu de ce, prezența numai pe net îmi părea oarecum șubredă și risca să-l „canibalizeze” pe autor, să-i dizolve opera, să-l facă să se risipească în nu știu câte straturi. Desigur, aceasta este o „crampă” de conservatorism de care cred că m-am lecuit între timp. M-am debarasat când mi-am văzut acolo un fragment din textul meu și mi-am spus: a, OK, uite că se poate. La ora actuală, cred că este o metodă utilă, pentru că multă lume tânără preferă varianta asta. Interesant ar fi să le facem să coabiteze – eu aș dori foarte mult să rămână și cartea pe suport de hârtie, măcar pentru bibliofili, măcar pentru cei care au și o percepție olfactivă față de carte: mai au și gestul acesta de a mirosi pagina și cerneala tipografică. Pe de altă parte, văd că ritmurile sunt altele și, în trepidația anului 2005, acest tip de popularizare a literaturii câștigă foarte mult teren; la el cuplează imediat tineretul, iar tineretul este o miză pentru carte. Sunt autori tineri, sunt proaspeți – e adevărat, unii dintre ei bat câmpii, dar poți bate câmpii și în cotoare de 800 de pagini, recomandate de Academia Română, asta n-ar fi o dramă... De aici cred că se poate dezvolta un suflu bun pentru ceea ce urmează să se scrie de acum și până în 2020. Deci, m-am acomodat la acest tip de literatură, citesc ce apare pe asemenea site-uri și continui să cred că literatura va exista în paralel în aceste forme.
Revenind la revistele de care vorbeați, cred că unele din acestea nu fac suficiente eforturi de a ieși în întâmpinare, de a găsi o sursă de finanțare, așa cum au făcut-o „România literară” sau „Dilema veche”, încăpută sub umbrela lui Mircea Dinescu, care asigură fondurile necesare pentru revistă. „Orizontul” din Timișoara văd că merge foarte bine, e o revistă excelentă. Am înțeles de la Mircea Mihăieș că merge numai pe bază de abonamente, și îl întrebam de ce nu apare și la București această revistă. Iată că există și reviste de succes.
Din păcate, există și reviste intrate într-o stare amorfă, blazate, populate de oameni cenușii, care s-au obișnuit să stea la umbra pixului, așteptând să se întâmple ceva bun, oameni care invocă o providență financiară. „Contemporanul” ar putea să fie făcut vandabil și frecventabil, în primul rând, dar am luat câteva numere, m-am uitat peste ele și mi s-au părut destul de triste. M-am uitat și la „Luceafărul” – oamenii sunt animați de bune intenții, însă citești acolo niște lucruri care par desprinse din anii ’70 – ’80. Împrospătarea acestor colective se poate face prin oameni tineri, printr-o prezență semnificativă a lor.