agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2264 .



Eco-uri și inventare la Paris
article [ Culture ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [flower in ]

2009-11-07  | [This text should be read in romana]    | 



Sunt oameni care nu încetează să ne surprindă prin gesturile lor, prin declarațiile lor ori prin cărțile lor. Pentru mine, unul dintre cei mai iubiți este Umberto Eco, a cărui prezență în media și în librării o urmăresc, pe cât pot, neobosit, în beneficiul preaplinului de suflet pe care mi-l oferă. Desigur, este o dependență intimă, de gurmet, pe care nu o mărturisesc ușor… Uneori, însă, se cuvine să lăsăm să se reverse paharul și acest lucru îl voi face în continuare, fără pretenții exhaustive, ba din contră!
Am constatat de mult că Umberto Eco se mișcă atât de lejer între conceptele artei încât cu el totul pare teribil de accesibil, firesc, minunat! De aceea, când am aflat că Muzeul Luvru îi „dă pe mână” programul de manifestări din perioada 2 noiembrie - 11 decembrie chiar nu m-a surprins, cel mult m-a făcut teribil de curios, știind că nu voi putea fi acolo în perioada respectivă, dar sperând că vor fi prieteni dintr-ai mei și-mi vor povesti. Eco ajunge aici după Robert Badinter, Toni Morrison, Anselm Kiefer și Pierre Boulez… Agențiile de presă sunt generoase cu evenimentul și oferă câteva repere. Aflăm că „Muzeul i-a dat lui Eco mână liberă pentru a-și prezenta viziunea personală asupra operelor expuse prin 20 de expoziții, spectacole de dans sau conferințe. El propune «Vertige de la liste», un parcurs în istoria artei, literaturii și muzicii, o serie de evenimente culturale la care vor participa experți din domeniul artei.” Și: „Scriitorul va ține conferința de deschidere a evenimentului, pe 2 octombrie. Aceasta va fi urmată de o serie de alte conferințe ținute de specialiști în comorile medievale, în pictura lui Bruegel cel Bătrân sau în ceramica de la Bernard Palissy, de recitaluri, lecturi de poezie sau proiecții din filme vechi care vor inventaria culturile lumii.”
Numai că «Vertige de la liste» este și titlul unui volum abia apărut (15 octombrie) la Flammarion (408 p., 39 €). Acesta dă încă o dată măsura, dacă mai era nevoie, a obsesiei lui Umberto Eco pentru liste, fiind „un buchet enorm de enumerări bogat ilustrat”. I-au plăcut mereu listele. În Diario minimo (Pastiches et postiches), cita deja toate armele pe care i le făcuse cadou fiului său, înainte de a deveni pacifist. Dragostea sa pentru litaniile medievale, pasiunea pentru Joyce – repertoriind conținutul dulapului din bucătăria lui Leopold Bloom în penultimul capitol din Ulise – nu au rezolvat, evident, problema, astfel că, în Baudolino, sau în Numele trandafirului, Eco a rezistat arareori plăcerii inserției listelor, nu știm dacă din tentație masochistă sau ușor sadică, de exemplu atunci când citează „bandele de vagabonzi” trecând de-a lungul și de-a latul Europei medievale: „falși monahi, șarlatani, pungași, cerșetori, canalii și coate goale, leproși și estropiați, haimanale, comercianți și cântăreți ambulanți, speculanți, jongleri, mercenari invalizi…” Lista este gradul zero al scriiturii: „Forma de scriere cea mai naturală a omului”, cum nota un Charles Dantzig, în deschiderea la „Enciclopedia capricioasă despre tot și despre nimic”, laureată anul acesta cu premiul Duménil.
Eseul ilustrat pe care tocmai l-a publicat este o stupefiantă expunere de curiozități, un adevărat bazar, care amestecă studiul teoretic, cartea frumoasă și antologia de texte dintre cele mai neașteptate ale literaturii occidentale. Avem modele de bravură – cei 350 de căpitani ai flotei grecești citați de Homer; litanii din cărțile de rugăciuni; o odă închinată cuvântului „idiot” în «Le Tiers Livre des faicts et dicts héroïques du noble Pantagruel, composés par M. François Rabelais, docteur en médecin»; hipertextul intitulat la «Tentative d'épuisement d'un lieu parisien» realizat de Georges Pérec la 18 octombrie 1974, orele 10.30, în piața Saint-Suplice; poeme de Prévert, Villon sau Rimbaud năpădite de figuri de stil (anafore și asindete); admirabile pagini ilizibile, precum inventarul florilor din zona localității Paradou (la sud de Avignon, nord de Martigues…) ori fragmente din Zola, care pulverizează orice record de incontinență verbală. Cele mai frumoase liste se spune că sunt pasajele extrase din romane. Multe sunt coerente, chiar dacă Eco, vechi amator de logică medievală, jubilează atunci când găsește „enumerări haotice” sau „liste anormale”, în fața cărora „listingurile” din celebra afacere Clearstream sunt de divertisment. Pentru autorul „Operei deschise”, esențialul este să se sugereze „fizic” infinitul, grație unei „poetici al lui et caetera”.
Aceeași viziune, pe care eu aș numi-o fără teamă post-modernă, în care prefixul post are foarte limpezi atingeri cu la „postum”, domnește și în ceea ce privește reproducerile. „Încoronarea Fecioarei” de Tintoretto este edificatoare, fiind cea mai exhaustivă posibil: Cristos o încoronează pe Fecioară în prezența celor doisprezece apostoli,a îngerilor,a patriarhilor, al profeților,a celor patru evangheliști, a lui Adam și a Evei, a Părinților Bisericii. Enumerarea, aliată compoziției, ține loc de manifest. Același efect al multitudinii se regăsește în episoadele militare: Albrecht Altdorfer cu „Bătălia lui Alexandru” (1529) sau Matthias Gerung cu „Judecata lui Paris și războiul Troiei” (1540) – în ambele cazuri mulțimea combatanților e pictată cu minuție, efectul numărului subliniind violența înfruntărilor. Secolul al XX-lea oferă, se pare, adevărata bulversare, căci acumularea devine un scop în sine. Așadar, paralele iconografice originale cu artiști cunoscuți (Carpaccio, Ucello, Brueghel, Warhol...) sau nu prea ades reprezentați (Hendrick de Clerck, Pellizza da Volpedo, Stephan Lochner, Roman Opalka...), însoțite de o antologie de 75 de texte (Dante, Whitman, Kilpling, Calvino, Pérec, Rimbaud...) – 21 de capitole având ca introducere câte un eseu de Umberto Eco. Nu voi insista, în speranța că volumul va apărea cât de curând în limba română, așa cum s-a întâmplat cu cele două Istorii – a Frumuseții și a Urâtului.
Nimic mai firesc pentru el să aleagă, invitat de Muzeul Luvru, «l'énumération, c'est-à-dire la liste». Și se cuvine să nu trecem cu vederea că, la invitația Muzeului, Umberto Eco a realizat, împreună cu Jacques Roubaud, și o lucrare care recenzează artiștii prezenți în sălile sale și oamenii care lucrează acolo.
Nu-l pot părăsi, aici, pe semiologul italian înainte de a reitera iubirea sa pentru carte și eforturile pe care le face întru salvarea ei. Pentru el, (a se vedea și „The lost art of handwriting”, din The Guardian, 21 Septembrie 2009) „tragedia a început cu mult timp în urmă, înaintea apariției ordinatorului și telefonului mobil. […] În prezent, este bine cunoscut faptul că mulți copii nu mai știu să scrie de mână, chiar literele de tipar li se par prea laborioase.” Criza s-a instalat, spune Eco, odată cu stiloul cu bilă, care a desființat o artă străveche, caligrafia, a distrus componenta estetică a scrierii corecte. Fără îndoială, asta a însemnat un real progres, dar răul stătea în prezența bilei; mișcarea istoriei este ireversibilă și telefonul celular a augmentat înstrăinarea de „manuscriere”, generațiile mai noi învățând să scrie, de exemplu, „Where R U?” în loc de „Where are you?” Respondeo dicendum quod - scriau teologii medievali, ceea ce l-ar fi înspăimântat pe Cicero. Eco își asumă responsabilitatea de a spune lucrurilor pe nume, dar se mai înspăimântă cineva? Scrisul de mână este deja printre lucrurile devenite superflue (chiar și eu scriu acum la o tastatură…), nu mai oferă nimic din ceea ce s-ar putea numi plăcere estetică, oricum mult mai puțin decât a călări sau a face scrimă…
Ar exista și o morală de un optimism uimitor: viitorul este al afacerilor cu „școlile de caligrafie”, care vor permite copiilor „să învețe nu numai noțiuni despre ce este frumusețea, ci chiar să capete o ușurință psihomotrică”, atâta vreme cât „scrierea de mână ne obligă să începem prin a compune frazele metal.” Întrebarea este, chiar pusă de cineva, textul trimis de Eco la The Guardian cum a fost scris?...
Am să închei, însă, tot cu argumentele sale: „Putem considera că scrierea este prelungirea mânii și, în acest sens, ea e aproape biologică. Este tehnologia de comunicare imediat legată de corp. […] Pe când invențiile noastre moderne, cinema, radio, internet nu sunt biologice.” Și totuși, de comunicat putem comunica și fără să știm scrie și citi! Invențiile noastre „ne-biologice” par a ne conduce, lent și sigur, spre o nouă comunicare de tip oral. De altfel, cât va mai fi din urmașii noștri „biologic”?
Așadar, înapoi la Homer?
Căci nu viitorul cărții mă îngrijorează, ci acela al cititorului…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!