Djamal Mahmoud (născut la 4 mai 1962) originar din Rakka, Siria, stabilit în România din adolescență, publică în acest an trei cărți de poezie deodată la trei edituri diferite, Brumar și Vinea (România) și Clapass (Franța) într- un efort considerabil de a se impune.

Deși i-a mai apărut în urmă cu câțiva ani o carte la o editură obscură, poetul consideră că abia acum debutează prin cele două volume de poeme scrise direct în limba română. Deși bun cunoscător al limbii române, poetul pare totuși să pună în poeme un zid inefabil, cum întâlnești la traducerile dintr-o limbă într-alta …

“Pe muchiile cercului” este o carte pentru prieteni, judecând după felul în care majoritatea poeziilor sunt dedicate, au un destinatar direct.

Poezia lui Djamal Mahmoud e dinamică, o poezie despre irumperea vieții, a energiei creatoare care caută drum spre relevare prin simbol sau metaforă: “acest ocean imens /ce-l port pe creștet/refuză să-și verse apele/ peste mâinile mele veștede”(“Ecou”), “ies din pereții abrupți/mă scutur de laturi/și de muchii furtunos”(“Primul cerc”). Poetul e fascinat de cercuri care reverberează, aură care se propagă de la “primul cerc” la “cercuri de sunete și de tăceri”(“Cercuri”). Gesturi largi, demiurgice fac o poezie înaltă, la care se alătură o teatralitate poetică rafinată, reminiscență optzecistă:” și nevoie de cald șoptește cocorul/numaidecât/va cădea peste noi prima zăpadă”; ca și intervențiile despre travaliul scrisului.

Rareori intră în poem realitatea, gesturi ale meseriei pe care o are , aceea de doctor: ”iar tușeul vaginal/o examinare obligatorie/ce trebuie făcută/de orice femeie gravidă”(“Probă”), “ e atât de simplu să răsfoiești o piatră/sau să desfaci două picioare de femeie ajutând/un strigăt înăbușit să-și lepede ecoul”(“Versante”). Un emoționant poem dedicat nenăscutului dezvăluie într-o geografie fantastică o ecografie privită printr-o lentilă poetică : “cu atâta precizie/se trasează această linie/între pupila ta/și luciul din lanțurile/ ce-ți răsună ritmic/între glezne/la interval egale/dându-ți un răgaz/să-ți asculți geamătul/iar ecranul/aproape cât un cer/e atât de senin/încât ți se vede/fiecare picătură de viață.” (“Coacere”)

“Mut” pare la prima impresie că e un poem declarativ, unde vom afla dezvăluiri cruciale despre apartenență la o religie sau la o etnie a celui desprins din țara originară și înfiat de o alta. Însă în final poetul nu poate să aleagă, rămâne simbolul, doar corpul omenesc, un recipient universal, o emblemă a amestecului națiunilor, al disparițiilor limitelor dintre naționalități, sexe, religii:” așa că dați-mi voie să ies gol azi în fața voastră/ și mai ales în fața mea și să nu-mi acopăr creierul/nici organele genitale cu nimic/nici măcar cu o frunză de dud/ metafore oricum nu știu să spun/d oar prin gesturi/tot ce vă rog e să fiți cât se poate de atenți: /la mișcările mele de mâini și de gură/cred că am găsit în sfârșit cea mai corectă definiție/și totuși mă întreb în afară de arbori/oare va exista cineva/care o să înțeleagă exact ce vreau să spun….”

De filozofia orientală sunt legate multe din viziunile acestei cărți. Poetul se cufundă în poezia nimicului originar, așteptând începutul lumii. Lirica lui Djamal Mahmoud este o zbatere între calmul originar și dorința materiei de a se metamorfoza. A poetului care vrea să transceadă lucrurile până la postura unei ființe gigantice, ca la Blaga: “mă cațăr pe coloana mea și mă ridic/deasupra trunchiului/adulmec ploile/ascultând zvâcnirile lor/mângâi coama cerului”. Întunericul e voluptuous ca o femeie atotstăpânitoare, o mater genitrix “cu mii de trupuri/și cu brațe lungi/atât de lungi încât /cuprind tot universul între ele” (“Întuneric”), alteori poetul simte “În gură / un sân imens aproape cât un cer” (“Semnul?”).

Gigantismul, contopirea poetului cu cosmosul, senzații dinaintea conștiinței, sau din viața prenatală, dar și retragerea în embrion, sau în pământ sunt principalele coordonate ale cărții, prea puțin pătrunde zgomotul realității, sunt rare secvențele minimaliste: “Tată,/de câte ori închid ochii/îți văd doar găurile acelea mici/ale cămășii/din care îți ies firele albe de păr”(“Absență”).

Poetul are gesturi demiugice, largi, generoase, vrea să rescrie lumina, să recreeze lumea cu tălpile “atât de dornice de sunet”, poezia lui aspiră, se-nalță “pe muchiile cercului”, tânjind către un dincolo, într-un timp imens.


Djamal Mahmoud ,” Pe muchiile cercului”, Editura “Brumar”, 2010