Și pe mine m-a mirat arbitraritatea semnului lingvistic. O limbă este creată de oameni, iar caracterul său "motivat", nu exclusiv "nemotivat", "arbitrar", precum spunea gânditorul părinte al structuralismului, Ferdinand de Saussure, există. Și totuși nu provine dintr-o partitură lingvistică muzicală / armonie sonoră pitagoreică inventarea străveche a oricărui cuvânt. Similitudini există între limbi. Între cele indo-europene, îndeosebi. Pe Mihai Eminescu l-a uimit într-atât de mult prezența unor asonanțe și rime între părțile de vorbire diferite din limba română, dar simetrice înspre final încât a inventat un Dicționar de rime fascinant în manuscrisele sale. Ceva armonizare-motivare locuțională prin onomatopee și verbe provenite din onomatopee poate produce și vorbitorul cel mai primitiv dintr-o parte de Africă sau din America de Sud. În contemporaneitate, prin apariția modernizării vieții pretutindeni pe Glob, orice limbă oficială a devenit un vehicul al măririi arbitrarității semnelor sale lingvistice, un tăvălug comunicativ cotidian care înaintează spre pierderea autenticității semnului lingvistic primar; împrumuturile robotizează idiomurile, limbile lumii, în condițiile în care limba literară sau standard dintr-un stat le sufocă pe celelalte din el, prin mediatizare continuă, școală, extindere a izogloselor, izofonelor în diverse spații geografice, prin conlucrare zilnică a vorbitorilor în toate domeniile de activitate. S-a observat faptul că latina, italiana, spaniola, portugheza, franceza, engleza, germana au strivit și mai strivesc încă idiomuri vii. Limba dalmată și mai târziu dialectul istoric istroromân al limbii noastre au fost asimilate treptat până în epoca modernă de limba sârbo-croată. Pot spune că acest proces al acaparării limbilor mai slabe de către cele mai puternice duce inevitabil la procese ale alimentării cu elemente străine, nu străbune, simțite ca piesele unui joc lingvistic și mai arbitrar pe viitor, și mai lipsit de motivația autenticității discursive pentru vorbitori.
Limbile pot fi ușor distruse, prin intervenții din exterior și prin acceptări din interior. George Pruteanu a constatat încă din anii '90 ai secolului XX și ai mileniului trecut un fenomen de nestăvilit al anglicizării, romenglizării forțate a limbii noastre. Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan" din București este promotorul acceptării noilor tendințe care ne schimbă radical limba.

"Motivarea" vs. "nemotivarea" sau arbitrarul semn lingvistic. Eu unul aș deschide și discuția despre semen (nu "semn"), semeni lingvistici, cu toții având responsabilitatea întreținerii și cât mai autentice a limbii, o monedă etnică de schimb comunicativ neepuizată. Limba literară sau standard este și cea din cărțile, revistele, documentele scrise ale ultimelor două secole trecute, aceeași limbă flexibilă, neînchistată, pe care deja unii mai inovatori o consideră închiriată pentru modificări după capetele lor.

Să nu uităm de-o mare dorință expresă a unor globaliști, precum conducătorii Oceaniei, de la Londra, din Ministerul Adevărului (modificat zilnic) în "Anul 1984" de George Orwell: să inventeze o limbă tot mai simplificată, cu dicționar tot mai restrâns, Soceng! O limbă prin care oamenii să fie controlați prin câteva semnale, enunțurile fiind comenzi și acceptări scurte. Ficțiune, da. Însă se poate întâmpla. Nu-i nimic exclus! Așadar pe lângă "motivarea" semnelor lingvistice pot apărea tendințe și ale nemotivării / descurajării vorbitorilor, pentru ca ei să nu rămână în mod constant la fel de originali și inventivi.

Eu sunt mulțumit pentru că vă interesează, doamnă Emilia Dolcu, acest aspect, măcar al unei aproximativ mici motivări în alegerea denumirilor, numelor, pronumelor într-o limbă vie, în vorbirea cotidiană pe care a mizat mult și Eugen Coșeriu (eu, personal, l-am văzut și ascultat în vara lui 1997 la un Simpozion de Lingvistică din Universitatea "Ovidius" Constanța, la invitația lui Marin Mincu). Eu unul n-am cum să fiu un fan al lui George Pruteanu, care nu a făcut prea mult să-l apere atunci pe Marin Mincu atunci când a investigat într-o comisie disciplinară de la București cazul conflictului său mai vechi cu rectorul Bavaru, fiind trimis de universitarii din țară să-l apere, nu să-l înfunde mai mult.

Totuși George Pruteanu a lansat un semnal de alarmă prin emisiunea sa "Doar o vorbă săț-i mai spun" asupra fragilității unei limbi de cultură, limba română, ce este supusă cam prea brutal după 1 ianuarie 1990 modificărilor de orice tip, în contact îndeosebi cu nivelizatoarea limbă engleză (un concasor lingvistic după 1945 pentru ștergerea multor idiomuri de pe Glob) dar și cu insultele tendințe inovative ale celor n-o folosesc în mod normal / normat.