Sinceritatea este, cel puțin așa cum e văzută și practicată în mod curent, doar o virtute rușinată, cu o responsabilitate evident limitată. Cei ce și-o adjudecă se cred însă îndreptățiți să o considere virtute capitală în stare să le cauționeze caracterul și să le legitimeze viața morală.

La o primă și superficială examinare, opțiunea pentru sinceritate pare a izvorî dintr-un profund scrupul moral, din respectul nemăsurat pentru adevăr: e cinstit să spui limpede și fățiș adevărul și doar adevărul, să nu fii deci ipocrit sau prefăcut. E la fel de bine, de data asta în registrul volubilității, să fii deschis, comunicativ, prietenos – să nu rămîi morocănos și ursuz, izolat de ceilalți.

Numai că, această entuziastă naivitate a francheții, acest incurabil optimism al sociabilității volubile ascunde o încercare comodă de a te sustrage de la exigențele tăcute ale făptuirii, exaltînd atitudinea, mai frivolă, de martor limbut, pretins obiectiv și imparțial, bravînd o sinceritate excesivă, transformată în exhibiționism logoreic.

Un pic de discreție ar limita poate sinceritatea doar la a crede tot ce spui și nu la a spune tot ce crezi. Căci dorința necenzurată de a spune adevărul, rezultată din convingerea că el este unica valoare, supremă și suverană, poate împinge cu ușurință la faptele cele mai aberante.

Se poate spune adevărul în mod iresponsabil sau cu rea credință, degradîndu-l în delațiune, denunț și turnătorie. Mai ales dacă ai început prin a fi de mic pîrîcios.

Se pot debita din prostie voioasă și decerebrată tot felul de lucruri meschine sau abjecte, coborînd adevărul la banală indiscreție, flecăreala fără stavilă, bîrfă ordinară.

Se pot profera adevăruri urîte, dovedind doar caracterul josnic, intoleranța, înrăirea și mîrșăvia celui ce le colportează.

Poți îndesa pe cineva, cu scuza încrederii pe care i-o acorzi și a confidențialității, cu sincerități nedorite despre persoana ta sau a altora, mărturisindu-ți doar cinismul.

Poți trîmbița din capriciu și infatuare adevăruri stupide și banale, comițînd constant blasfemia de a pîngări sacralitatea tăcerii.

Poți supralicita platitudinea adevărului în dauna generozității închipuirii chemate să dea reliefuri lirice lumii în care trăim și vibrație tonică destinului.

Și toate acestea, și altele la fel de stupide, în numele unei sincerități maniacale, devenite zorzon decorativ, în uitarea faptului că o virtute remarcabilă nu ține să se facă remarcată, ci se topește – ca sarea în bucate – în substanța complexă a faptelor și a purtării, pentru a da savoare vieții.

Nici ideea de a crede tot ce spui nu e încă o dovadă suficientă și sinceră a respectului față de adevăr. Ea este mai degrabă rodul necopt al unei concepții pripite despre el, părere ce-l confundă cu moneda măruntă, dar zornăitoare a adevărurilor simțirii capricioase, zorită să-și glorifice drept certitudini evenimentele debile ale propriei existențe. Să-și debiteze tresăririle fugare drept revelații fundamentale.

De fapt, adevărul nu este, cel mai adesea, o evidență la îndemîna oricui, ci se obține cu greu, în urma unui travaliu intens, care cere abilitate și răbdare, sensibilitate și chiar talentul de a-l exprima limpede și expresiv, fără să-l trădezi. A fi prieten adevărului implică deci infinite circumspecții și trudnice elaborări – e o vocație a îndoielii, un amestec de înfierbîntare și răceală, care călește adevărul, îl face viguros și mlădios totodată.

Intrînd în slujba adevărului, devii îngrijorat de soarta lui și nu numai că trebuie să răspunzi chemării de a-l moși, dar trebuie să-l și ocrotești și să-l împărtășești cu luare-aminte celorlalți. Sinceritatea se confundă atunci cu fidelitatea și devoțiunea, cu dorința și inițiativa de a cultiva bucuria adevărului, sărbătoarea lui. De a te pătrunde de tîlcul său și de a-i spovedi taina prin propria-ți purtare.

Sinceritatea se preschimbă astfel în sărbătoare a adevărului, în mod ritual și ceremonios, în care îl dăruiești atunci cînd merită, nu pentru a-l comunica doar, ci pentru ca, celebrîndu-l, ceilalți să se cuminece din taina lui.

Atunci cînd își asumă întreaga responsabilitate, sinceritatea trebuie să renunțe la tentația de lăbărțare imperialistă, trebuie să-și recunoască vecinătățile ce o hotărnicesc și să se hotărască pentru o conlucrare rodnică cu virtuțile megieșe. Numai astfel fapta și trăirea morală vor ieși îmbogățite, iar ea, ca virtute, va trăi într-un climat de fericită întrepătrundere, fiind simultan cinste și bună credință, franchețe și deschidere entuziastă.

Într-un înțeles plenar, existențial, a fi sincer înseamnă a făptui din toată inima, dar pentru asta trebuie să-ți afli în prealabil inima și să ai curajul de a-i da glas, potrivind-o după ritmurile cosmice pentru ca bătăile ei să aplaude existența.


(cu o succintă culegere de exerciții: Exerciții de sinceritate (I) , Exerciții de sinceritate (II) )