Poate cuvîntul eveniment nu este singurul care a fost luat de viitura tulbure a evenimentelor de după ’89. Observ intrarea sa într-o derivă care îl abate de la cursul anterior specializat pentru a vorbi cu autoritate despre valoare și calitate.

În limba vorbită, ca și în cea literară, un eveniment era o întîmplare, un fapt, chiar un caz, un episod marcat prin valoarea lui deosebită. Prin pondere, importanță, însemnătate, profunzime, seriozitate. Era de la sine înțeles că un eveniment nu este un fapt oarecare, ci unul prestigios, aparte, impunînd printr-o anume calitate.

E adevărat, limbajul științific îl folosea deja ca termen tehnic. Fizica, teoria probabilităților, informatica, pornind poate de la o accepție mai largă din engleză, îl foloseau cu înțelesul de fenomen, ocurență, survenire, ca întîmplare punctuală suficient marcată ca să fie observată, înregistrată, notată.

Și aici însă, evenimentul își păstra aura hazardului, era rodul unui concurs neprevăzut de împrejurări, se întîmpla incidental, se producea instantaneu, se petrecea spontan. Cum s-ar zice: avea loc, nu se producea cu necesitate, cu intenție, voluntar, organizat.

Dealtfel, pentru evenimentele în sens deosebit, conștiința valorii lor era mai curînd una post factum, ele erau mai puțin așteptate sau prevăzute cît evaluate după ce s-au petrecut. Prin repercusiuni, urme, ecouri, amintiri.

Pentru cine are încă simțul acut al sensului anterior, folosirea, curentă azi, mai ales în practica publicitară și în marketing, a cuvîntului în sintagme ca a produce sau a organiza evenimente pare cel puțin barbară. Și asta pentru că uzul atentează chiar la înțelesul cuvîntului.

„Evenimentul” în sine (marcat economic) nu este prin nimic deosebit, este doar o banală și repetabilă prezentare de produse, o înscenare de circ cu costumație de carnaval și mult zgomot muzical, eventual o promoție la prețuri avantajoase. În cel mai bun caz, poți spune că este o ocazie premeditată de a scoate oamenii din amorțeală și a le oferi un divertisment îndoielnic și achiziția vreunui chilipir oarecare.

La aceasta se adaugă ideea voluntarist-confuză că „evenimentele” nu mai sînt fapte care se petrec, se întîmplă, păstrîndu-și aura fatalității, ci, în spiritul unei voioase chermeze pe care ține să o însceneze activitatea economică, sînt episoade prevăzute din vreme în planurile de dezvoltare ale afacerilor și în bugetele aferente lor.

Chiar dacă n-aș fi eu așa răutăcios, n-aș putea să nu observ că există între acest nou înțeles al evenimentului și cuvîntul speșăl o ciudată consonanță.



(pentru speșăl vezi: De ce preferăm unele cuvinte în dauna altora )