(publicat în Dilema Nr. 324, 23 - 29 aprilie 1999)



Acest secol (cel trecut, articolul este scris înainte de începerea acestui incalificabil mileniu) al emancipării comunitare promitea solidarității un destin de-a dreptul sublim. Legătură temeinică între membrii unei colectivități, împărtășire a unor idealuri, credințe și simțăminte comune, participare responsabilă la acțiunile grupului, ea se bucura de o îndreptățită și incontestabilă reputație a coeziunii morale. Capacitatea ei de a uni organic și spontan, printr-o spiritualitate exigentă și subtilă mădularele corpului social n-avea de ce și cum să fie suspectată de rele intenții.

Și totuși, veacul - zorit, vulgar, ostentativ - a reușit să o atragă în curse compromițătoare. Tot mai mult, cei interesați au ținut să extindă solidaritatea dincolo de marginile sale decente, lăbărțînd-o peste aglomerări tot mai mari - bresle și clase, popoare și confesiuni - în tentativa de a aglutina mulțimile amorfe. Cheagul cleios (strîns uniți în jurul) al conducătorilor iubiți, comandamentele acide stropșite din megafoane doctrinare, vîscozitatea ridicată a feluritelor oportunisme, teroarea tot mai apăsătoare a istoriei sînt doar unii din factorii și constituenții noului adeziv - grosolan și soios -, substitut neizbutit al subtilului liant spiritual.

Coeziune delicată și suplă, provenită din și întreținută de umoarea sufletească a celor uniți, adevărul figurat, metaforic al unirii solidare a fost înlocuit de o aderență exterioară rezultată din îmbîcsire, care produce în cele din urmă coxarea articulațiilor mobile, reducînd solidaritatea la semnificația primară și anchilozată a solidarității corpului fizic: duritate și rezistență, masivitate și opacitate ce convin de minune solidarității gregare de corp. Ceea ce era doar adunătură și aglomerare (sedimente ale viiturilor istorice) e cimentat astfel în conglomerat, ca apoi, sub acțiunea chimismelor corosive ale ideologiilor și sub presiunea de nesuportat a evenimentelor, să se metamorfeze într-o masă mono-litică (în care indivizii nu se mai recunosc) - adevărat calcul social de rinocerită.

Indestructibilitatea bolovănoasă a acestor solidarisme invadează țesutul social și îi împiedică funcționarea sănătoasă, compromițînd înțelesul autentic al solidarității. Ea sufocă însă și viața liberă și demnă a indivizilor care, dacă nu au devenit doar simple urme și reziduuri înglobate în substanța densă a promiscuității și colaboraționismului, se simt prinși (încarcerați) într-o crustă de tartru, izolați de viața potențial liberă a celorlalți - alăturați, înghesuiți, striviți, dar nu uniți prin aspirații libere și responsabile.

E normal ca ei să caute contactul viu și relația flexibilă cu ființa celorlalți, pentru ca, indivizi fiind, să nu rămînă singuri, zidiți în izolarea solidară. Și această încercare nu poate fi decît una subversivă, care subminează ingenios rînduiala împietririi. Rezoluției frivole și expeditive, dar cvasiunanime, a încremenirii în proiectul solidarist ea îi opune tendința dizolvantă, disociativă - disoluția complicității.

Ceea ce era reprobabil în accepția proprie a complicității, asocierea secretă la rău, se emancipează, se transfigurează sugestiv și devine nu doar dezirabil, ci de-a dreptul necesar pentru a desface o solidaritate degenerată și a încerca refacerea ei pornind de la o sămînță generoasă, de la o celulă sănătoasă. Conotațiile cuvîntului, remarcate cu precădere în modalitatea adverbială a lui complice, acced la rolul de a ghida și legitima demnitatea fragilă a unei proaspete și exigente coeziuni.

"Singurătatea noastră - nu se sfia să spună Camus - e lașitatea celorlalți." El resimțea sisific absurditatea fatală, strivitoare a deșertului de piatră și, în chiar clipa răzvrătirii, își modula strigătul într-un apel și o deviză ale complicității sacre: "Mă revolt, deci sîntem". Recuperarea statutului de individ liber să se confrunte neîmpăcat cu duritatea destinului său era simultană cu șansa salutară de a restabili o relație decentă, de la suflet la suflet, cu celălalt la fel de apăsat, relație responsabilă, întemeiată pe afinități reale și delicate.

Complicitatea este deci acțiunea subversivă de sus-ținere reciprocă în tentativa de desprindere din smîrcul promiscuității solidariste. Misticii solidarității ea îi propune doar discretul semn de recunoaștere al celui ce face cu ochiul - asumarea predispoziției grave la o erezie pentru doi. Complicii au vocația să se complice, ei riscă împreună împotriva dreptății convenționale, fade, reacționare un pariu metafizic: exiști pentru mine, exist pentru tine, mizăm unul pe altul pentru a inventa un "noi" fără compromisuri.




Complice un jour...complice toujours...


Brutalității și ostentației atotștiutoare, cu care solidarismul ține să-și impună pseudovalorile, complicitatea îi contrapune doar căutarea unei exigențe abia presimțite, a unei făgăduințe întru orizontul căreia cheamă, care se constituie însă în demnitate de autentic blazon. Căci ea vestește dobîndirea unei patrii: o oază reavănă-n pustiul de piatră.

Gravității fanfarone, vulgare și ipocrite a unității indestructibile în jurul marilor cuvinte, complicitatea îi substituie numai înclinarea jucăușă de a tatona o taină, bănuiala prevestitoare a unei virtuale inițieri. Ea a învățat să nu declare pentru a se feri de veleitarisme, pentru a păzi de fățărnicia cuvintelor ferme ceea ce se înființează și sporește doar în vagul nenumit al aspirațiilor hrănite la flacăra sufletelor unite candid.

Complicitatea ar putea fi o fondantă pe coliva solidarismului. E posibil ca solidaritatea unui alt mileniu să fie fundată pe complicități. Armată și mlădiată, drenată și nutrită de o rețea fină de complicități. Așa o văd eu. Sau n-o văd deloc.



(unele comentarii la Nevoia de elită m-au determinat să postez acest text pentru a lămuri că există poate și alte moduri de a înțelege felul în care se desfășoară viața spirituală decît cele consacrate de mentalitatea oficială sau de cea comună)