Article - Arta prin ani (3) by Constantin Enianu

Suntem în anul 1776, când vechile idei se ciocnesc de noi concepții, într-o lume în pragul schimbării. Să continuăm povestirea nostră despre artiști din toată lumea, despre felul cum culturile în care trăiesc acești artiști sunt prinse între vechi și nou, despre tensiunile crescânde care sunt surprinse în muzică, literatură și pictură.
„Proclamăm ca să se știe că toți oamenii sunt născuți egali“. Iată cum sună o frază din Declarația de Independență din America, marcând o nouă ordine a lumii. Dar în Lumea Veche, oamenii țin încă la rang și la vechile obiceiuri. În Europa, suntem în plină epocă iluministă. Jean-Jacques Rousseau și Johann Wolfgang Goethe luptă împotriva convenționalismului tradițional. În Rusia, sculptorul Falconet se inspiră din trecut, ca să creeze o statuie pentru nou-înființatul Sankt Petersburg, iar în Austria, Haydn deschide o nouă eră în muzică. În China, împăratul unește trecutul și viitorul, cerând un inventator complet al literaturii țării sale. Iar în Coreea, pictorul Kim Hong-do ilustrează o națiune în ascensiune.

● Începem călătoria în Lumea Nouă, unde au loc schimbări revoluționare. În 1776, când coloniile americane își revendică independența, lucrările unuia dintre cei mai mari pictori ai țării surprind optimismul și îndrăzneala noii republici. În iunie 1776, pictorul Charles Willson Peale se mută din Maryland la Philadelphia, centrul revoluției americane. E un gest îndrăzneț, într-o epocă agitată. Înfuriați de legile britanice restrictive, coloniștii s-au săturat. Însă când vor să-și proclame independența, britanicii reacționează în forță, declanșând războiul. Charles Willson Peale va juca multe roluri în acest război. El s-a născut în statul reginei Anne, Maryland. La 13 ani intră ca ucenic la un fabricant de șei, unde se plictisește repede, hotărându-se să ia lecții de desen. Dovedește repede că are talent și, cu ajutorul susținătorilor, pleacă la Londra, unde studiază cu pictorul de origine americană West, care e pictor oficial de tablouri istorice la Curtea lui George III. De la West, Peale deprinde tehnica picturii narative. Întors la Annapolis, își înființează propriul atelier. Dar nu-i este ușor. Mulți coloniști privesc suspicios portretele sale, considerându-le un lux pe care clasa mijlocie nu și-l poate permite, iar glorificarea aristocrației contrazice tendințele democrate ale țării. Peale e convins că începuturile republicii trebuie imortalizate. El vrea să celebreze patriotismul primilor coloniști. Așa că pictează cetățeni, nu supuși ai regelui. În cele din urmă, Peale câștigă. El va deveni unul dintre cei mai prețuiți pictori ai coloniștilor. În portretul lui George Washington în lupta de la Princeton, viitorul președinte e pictat fără implicare sentimentală: e un portret rațional, în care simbolismul, nu personajul, conferă senzația de patriotism. Prizonierii englezi din fundal par să intre în buzunarul lui Washington, iar steagul învinșilor zace la picioarele lui. Chiar și calul pare să privească admirativ către comandant. Peale l-a pictat de șapte ori pe Washington și a făcut peste 250 de portrete ale părinților Republicii. Printre ei, Thomas Jefferson, Joseph Brant, Lewis și Clark, generalul Andrew Jackson și Benjamin Franklin.
Pe 8 iulie 1776, Clopotul Libertății din Philadelphia sună, chemând oamenii să asculte pentru prima dată Declarația de Independență. E un moment de triumf pentru Charles Peale, dar el nu și-a încheiat participarea la revoluție. Peale nu se limitează la pictură, ci se implică în luptă. În calitate de căpitan, luptă la Princeton și la Trenton, iar apoi devine membru al Adunării din Pennsylvania. Peale e fascinat și de știință. El pictează fosilele unui mastodont descoperit în Kentucky. Succesul lucrării îl face să deschidă și o expoziție de istorie naturală. Astfel, creează primul muzeu din America. Numeroasele lui preocupări sunt surprinse în portretul intitulat „Artistul în muzeul lui“. În tablou, el trage o draperie, dezvăluind vizitatori care privesc vitrinele lui, rafturile cu ciudățenii științifice și portretele cu eroii revoluției.
Pe 22 februarie 1827, Charles Willson Peale, pictor, savant și patriot moare în Philadelphia, ca american liber.

● În Europa, însă, Joseph Haydn nu este deloc liber. În caliate de compozitor oficial al unui mare nobil austriac, el creează la ordinele stăpânului. Cu toate acestea, compune o muzică desăvârșită. La începutul lui 1776 prințul Nicolaus Esterhazy, moștenitorul uneia dintre cele mai bogate familii nobiliare austriece, se gândește să ofere o stagiune de operă. Nu e o misiune ușoară, având în vedere că sarcina de a dirija două opere săptămânal, din februarie până în noiembrie, îi revine compozitorului Haydn care este în slujba prințului de 15 ani. A compus pentru el simfonii, sonate și opere. În ochii prințului, Haydn e aproape un sclav muzical – ceva obișnuit pentru mulți muzicieni din această epocă. Născut într-o familie umilă, Haydn are voce bună și ajunge întâi la o școală muzicală din Viena, iar apoi, la 29 de ani, devine compozitorul prințului Esterhazy. Acolo compune la cerere, exclusiv pentru prinț. Slujba lui prevede să apară de două ori pe zi, îmbrăcat în livrea, pentru a-i cânta stăpânului său, dacă acesta dorește. Însă, spre deosebire de contemporanul lui chinuit, Mozart, Haydn prosperă și compune lucrări într-un ritm uluitor. El spune în acest sens: „Eram izolat de lume. Nimeni nu mă tulbura sau chinuia. Așa că am fost nevoit să devin original“. Haydn are o căsnicie nefericită și trăiește separat de soția lui, Maria Anna Keller. Chiar dacă nu are voie să călătorească, izolarea nu-l face nefericit. Poate și pentru că stă în palatul de vară de la moșia Esterhazy. Aici, Haydn poate contempla opere de artă și peisaje minunate. Se poate plimba prin grădinile cu statui și are la dispoziție o sală de operă. El dă multe concerte și la palatul de iarnă al familiei, care dispune de o sală cu o acustică uluitoare. Toate acestea îi sporesc creativitatea. În slujba familiei Esterhazy, Haydn a compus 12 opere, inclusiv „L’Infidelita Delusa“ („Infidelitatea păcălită“). Este o operă despre dragoste, deghizare și răzbunare, care se petrece printre țărani și orășeni. Ea e scrisă pentru cinci soliști și orchestră de 20 de cântăreți. Lucrările lui Haydn respectă modelul operei comice, amestecând elemente de comedie cu altele moralizatoare. Chiar dacă operele sale sunt compuse pentru un public privat, Haydn e pasionat și experimentează mereu la nivelul formei și armoniei. El spune: „Arta e liberă. Urechea cultivată e singurul judecător. Și cred că eu am dreptul să dau legi, la fel ca oricine“. În 1776, când Haydn încearcă să facă față unui efort tot mai mare, casa lui din Eisenstadt e distrusă într-un incendiu. Poate dacă ar fi avut o căsncie fericită, vestea l-ar fi supărat. Dar el nu-i simte lipsa soției vulgare pe care n-o vede niciodată. „Nu merită nimic. N-o interesează dacă soțul ei e meșter sau artist“, remarcă el. Mulți ani mai târziu, când prințul Nicolaus moare, fiul acestuia desființează orchestra și compania de operă. Haydn poate acum să călătorească și are un succes uriaș la Londra, înainte de a se retrage la Viena. În timpul vieții, Haydn dirijează aproape 1000 de reprezentații de operă și compune peste 100 de simfonii și 68 de cvartete de coarde. Cariera lui e un apogeu al creativității, mai ales că s-a născut în vremea clasicismului, perioadă care marchează în multe țări sfârșitul guvernării absolutiste.

● În 1776, Coreea se eliberează de povara trecutului medieval. Pentru a reflecta societatea în schimbare, ea are nevoie de un nou tip de artă. O va găsi în opera unui om care, ca și Haydn, creează în cadrul unui sistem de convenții. Dar limitele acestuia vor fi, în curând, forțate. În 1776, la 31 de ani, artistul coreean Kim Hong-do pictează un paravan cu zei mergând spre o petrecere. Sunt zeități taoiste, din cadrul religiei apărute în China cu 2000 de ani înainte. Dar pictând cu tușe încrezătoare și minimizând fundalul, transformă zeii nemuritori într-o prezență apropiată, familiară. Unul din paravane, care e considerat o comoară națională, a fost pictat în perioada unor schimbări sociale. În anii anteriori lui 1776, invaziile străine au amenințat mereu Coreea. Dar acum, țara este din nou prosperă. Ea oferă climatul ideal pentru renașterea artelor și culturii. Ani de zile, pictura coreeană a urmat un stil chinez conservator, ca mod de a exprima credința confucianistă, dar schimburile comerciale cu Occidentul au inspirat folosirea unor tehnici noi, înviorătoare. E timpul pentru un nou viitor și pentru o nouă artă. De la 20 de ani, Kim Hong-do a fost pictor la Academia Regală. Slujba lui e să picteze portrete ale regelui și ale anturajului acestuia. Pictorii oficiali trebuie să-și adapteze stilul la dorințele stăpânilor. După aceea, sunt desconsiderați de multe ori și numiți doar „meșteri“, considerându-se că le lipsesc virtuțile pictorilor academici. Dar Kim Hong-do face excepție. Pictor, poet, caligraf, el e prețuit încă de tânăr pentru pasiunea lui. Are mult simț al umorului și o fire senină, ceea ce l-a făcut pe alt pictor să spună despre el că „era atât de liniștit, că oamenii îl credeau un zeu taoist“. Kim cheltuiește peste măsură și îi e greu să-și întrețină familia. „Bogăția și onoarea se risipesc în aer, chinuindu-te crunt“, spune el. Operele unui alt artist de curte îl ajută pe Kim să găsească un nou subiect: mândria națională a Coreei. Acesta e Chong Son, un artist foarte apreciat, ale cărui peisaje originale îl deosebesc de temele dominatoarei școli chinezești. Chong Son îl ajută pe Kim să treacă dincolo de temele religioase, imaginare, precum „Paravanul zeilor“, către viața Coreei moderne, reprezentată realist.
Aproape de 50 de ani, Kim popularizează noul stil. Reprezentarea scenelor cotidiene devine o formă de artă cu impact, iar subiectele alese de Kim subliniază și înnobilează schimbările sociale din țara lui. Lucrarea lui „Școală la sat“ e un exemplu foarte bun al tehnicii desăvârșite și a felului în care redă atmosfera coreeană. Forța imaginilor sale realiste e dovedită și de „Tigru și pin“, considerată una dintre capodoperele lui. El a continuat să picteze munți, ape și copaci, după natură. Deseori, lucrările sunt însoțite și de un comentariu scris. Acești ultimi ani confirmă transformarea lui din pictor de curte, în pictor-poet. Filosofia lui Kim e redată cel mai bine de citatele care-i însoțesc tabloul: „Într-o casă cu hârtie la ferestre și pereți din lut, voi trăi recitând poezie, până la sfârșitul vieții“. Kim Hond-do a murit în 1806, sărac. El totuși e prețuit și astăzi, drept creator al stilului corean de pictură.

● În Franța, Jean-Jacques Rousseau și-a petrecut viața luptând împotriva aservirii, atât față de oameni, cât și de idei. Scrierile lui conțin un nou tip de înțelegere asupra locului pe care îl ocupă omul în Univers. Ele îi vor inspira atât pe artiștii romantici, cât și, fără voie, pe revoluționari. Pe 20 decembrie 1776, un ziar francez îi anunță moartea, fără regret: „Domnul Rousseau a murit în urma unei căzături. A trăit sărac, a murit ridicol, și-a respectat destinul unic și în moarte“. Dar e doar un articol. Ori poate dorința ziaristului. Rousseau, cel care scrisese multe lucrări, inclusiv prima autobiografie, mai avea de trăit încă un an și jumătate. „Confesiunile“ lui, scrise în urmă cu zece ani, se deschid cu această declarație îndrăzneață: „M-am angajat într-o misiune fără precedent, care nu va putea fi imitată. Vreau să le prezint semenilor mei un portret pe deplin fidel naturii. Iar omul pe care îl voi descrie sunt eu însumi“. Din păcate pentru el, cel puțin la început, atât omul, cât și ideile lui, sunt respinse vehement. Și nimeni nu-l critică mai acid decât un alt filosof, Voltaire. După ce Rousseau îi trimite acestuia lucrarea sa „Contractul social“, Voltaire îi răspunde: „Þi-am primit cartea, scrisă împotriva neamului omenesc și-ți mulțumesc pentru ea. Niciodată nu s-a folosit atâta inteligență ca să se arate ce proști suntem cu toții. După ce citești cartea ta, îți vine să mergi în patru labe“. Această recenzie acidă continuă disputa de o viață dintre cei doi. Rousseau pune mare preț pe simplitate, puritate, virtute. El le regăsește în grădina creată de Rene de Girardin, între 1766-1776. Acesta s-a inspirat din romanul lui Rousseau „Noua Heloisă“. Unii spun că grădina i-a permis lui Rousseau să descopere ceva creat de gazda lui, el fiind fermecat de aleile liniștite și șerpuitoare, cât și de atmosfera creatoare pe care o emanau. Așa că el se plimba prin grădină reflectînd și gîndind. Dar în 1776, grădina îi oferă prea puțină consolare. Se află într-o perioadă nefavorabilă din viață. Abia reușește să se întrețină, copiind partituri muzicale. Disprețuit și neînțeles din cauza ideilor și atitudinii lui certărețe, Rousseau e deranjat de felul în care e perceput. În acest an a scris o carte pe care n-o va termina niciodată: „Reveriile unui călător solitar“. Ca și „Confesiunile“, este o carte despre el însuși, un om absolut singur pe lume. „Sunt singur pe lume, fără frați, vecini sau prieteni, fără nimeni în afară de mine însumi“. Dar „Reveriile“ sunt opera unui om care și-a găsit, în sfârșit, pacea și care s-a împăcat cu locul lui în lume. „Niciodată nu visez mai plăcut decât când uit de mine însumi. Simt un extaz indescriptibil, un adevărat delir, mă simt contopit cu întreaga natură“. În grădina sa, marchizul Girardin a ridicat un altar. Rousseau a fost întrebat odată de marchiz care e partea lui preferată de grădină. Răspunsul a fost „altarul“, fiindcă îi permitea să viseze. Imediat a fost chemat sculptorul, care a dăltuit „În amintirea reveriei“.
Pe 2 iulie 1778, Jean-Jacques Rousseau a murit pe neașteptate în grădinile din Ermenonville, și, conform dorinței lui, a fost îngropat pe o insulă pe lac. Dar nici aici nu va avea liniște. Deși s-a opus toată viața schimbării regimului prin violență, operele lui vor fi folosite ca sursă de inspirație pentru revoluția franceză. După perioada de teroare din 1791, trupul lui e exhumat și depus la Panteon, nu departe de cel al vechiului său adversar Voltaire, cu care s-a contrazis toată viața.

● În China, un împărat pornește un ambițios proiect cultural. El vrea să modeleze viitorul țării sale preluând controlul aupra trecutului. În 1776, împăratul Chien Lung e în al 41-lea an de domnie. Impunător ca bărbat, tată a 27 de copii, el e un strateg strălucit, care n-a pierdut nicio luptă. Dar este mai mult decât un simplu conducător: e un artist, iar devotamentul lui față de cultura chineză duce la crearea unor adevărate capodopere. Totuși, deși i-a adus prosperitate țării sale, mulți chinezi îl urăsc. Motivul, e că strămoșii săi au fost manciurieni, invadatori din nord care, în 1644, au detronat dinastia chineză Ming. În ciuda realizărilor lui, supușii îl consideră venetic. Din acest motiv, și întrucât crede că literatura este calea spre buna guvernare, Chien Lung va începe unul din cele mai mari proiecte culturale ale Chinei: „Siku Quanshu“ sau Colecția completă a celor patru tezaure. Proiectul de a reuni 5000 de ani de cultură chineză scrisă într-o singură culegere, pare îndrăzneț și chiar imposibil. Dar împăratul e hotărât: în 1776 a trimis o armată de scribi și învățați în toată China, pentru a găsi toate cărțile și manuscrisele posibie. Populația nu participă voluntar la proiect. Scribii obțin cărțile oferind bani sau amenințând chiar și cu moartea. După ce se obțin toate scrierile, urmează citirea lor și copierea manuală a materialelor culese.
Împăratul Chien Lung a dus povara celei mai grele sarcini: a modelat soarta unei națiuni. De două ori i-a supus pe rebeli, reunind imperiul sub un singur conducător. Cu toate acestea, era modest și extrem de politicos. Precum firea împăratului, colecția literară e precisă și rigidă. Fiecare pagină conține caractere standard, scrise manual. Sunt incluse și comentarii despre meritele lucrării. Colecția cuprinde nenumărate exemple de literatură chineză politicoasă. Însă există și o excepție. Vrând să șteargă orice menționare a originii sale manciuriene, Chien Lung dispune distrugerea tuturor scrierilor ce menționează aceasta. Ca urmare, 3000 de cărți considerate periculoase sunt distruse. În ciuda acestui lucru, marele proiect cultural al împăratului duce la crearea a peste 36.000 de volume. Se întocmesc manual șapte copii ale lucrării. Chien Lung construiește biblioteci întregi pentru a adăposti colecțiile. Una dintre ele, pavilionul Wen Yuan, e terminată în 1776, chiar în Orașul Interzis. În următorii ani, conflictele și războaiele distrug multe cărți. Astăzi, se mai păstrează doar trei seturi originale, iar paginile lor riscă o degradare permanentă. Știința modernă asigură, însă, păstrarea lor digitală. Multe din cele 4.600.000 de pagini ale manuscriselor au fost înregistrate pe CD-uri. Născute din dorința de a controla viitorul Chinei și de a-i schimba trecutul, ele rămân moștenirea lui Chien Lung, cea mai mare compilație a cunoștințelor chineze scrise.

● În Germania, ca și în China, literatura surprinde ciocnirea dintre vechi și nou. În 1776, acest lucru se observă în operele celui mai mare scriitor german: Johann Wolfgang Goethe. Pe 12 februarie 1776, în orașul german Weimar, Goethe îi trimite lui Charlotte von Stein poezia lui, „Cântecul de noapte al drumețului“. Astăzi e una din cele mai cunoscute poezii din literatura germană: „Ostenit de-atâta trudă, / Ce rost au bucurii, întristare, / Dulce pace, ascultă-mi ruga, / În pieptul meu te coboară“. Dar de ce Goethe, un chipeș scriitor de succes, s-ar descrie la 27 de ani ca „ostenit de-atâta trudă“ ? Răspunsul e una din cele mai complicate povești de dragoste din istorie. Goethe devenise celebru cu romanul „Suferințele tânărului Werther“. E povestea iubirii fără speranță a protagonistului pentru o tânără căsătorită. Romanul celebrează îndrăzneala individuală și e considerat chiar periculos. Dar un tânăr duce, pe nume Karl-August, e impresionat și-l invită pe Goethe să se mute la Weimar. În primii lui ani acolo, când stă într-o casă proaspăt construită, Goethe scrie puțin. Cel care va modela limba germană așa cum Shakespeare a modelat engleza, își petrece timpul ocupându-se de grădină, scriindu-i bilețele unei femei ce va juca un rol esențial în viața lui. Goethe o cunoaște pe Charlotte von Stein, soția intendentului-șef al ducelui, la scurt timp după sosirea la Weimar. Charlotte are 34 de ani și doi copii. Ea e un personaj de vază la Curte, deschisă și generoasă. În niciun caz o „femme fatale“. Goethe se simte atras de ea intelectual. Mai mult de zece ani, el a curtat-o cu pasiune, scriindu-i aproape zilnic bilețele și poezii. Deși relația lor a rămas, probabil, una pur spirituală, Charlotte i-a cerut fidelitate asolută, interzicându-i să se însoare. Pentru că nu-i putea fi iubită, Charlotte a devenit un ideal, o soră și, mai ales, un mentor. Ea l-a învățat rafinatele maniere de la Curtea din Weimar. Scrisorile lui dovedesc că a învățat să-și tempereze pasiunile acceptând eticheta Curții. Dându-și seama că societatea o împiedică pe Charlotte să-i fie iubită, a scris numeroase poezii despre dor și așteptare. Mai mult, tensiunea dintre politețea lumii vechi și pasiunea celei noi, se regăsește și în scrierile lui Goethe.
În septembrie 1785, Goethe pleacă în Italia, vrând să devină pictor acolo. Trei ani mai târziu, când se întoarce în Germania, vraja s-a rupt. Charlotte vine să-l întâmpine, dar remarcă apoi: „N-am făcut decât să ne plictisim unul pe celălalt“. Între timp, Goethe a cunoscut-o pe Christiane Volpius, de 23 de ani, o tânără dispusă să-i ofere și trupul, și mintea ei.
La sfârșitul vieții, Goethe a învățat din toate experiențele sale și a lăsat în urmă scrieri care au modelat literatura germană. Cât despre relația cu Charlotte, nu se păstrează decât scrisorile lui.

● În 1776, Sankt Petersburg e un oraș tânăr, cu o istorie foarte scurtă. Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, vrea să ridice un monument în cinstea întemeietorului orașului, unind astfel trecutul și viitorul.
Orice școlar din Rusia știe măcar un fragment din poemul lui Pușkin „Călărețul de bronz“. Sursa lui Pușkin de inspirație e o capodoperă din piatră și bronz: statuia ecvestră a lui Falconet reprezentându-l pe Petru cel Mare. În 1776, statuia iubită a locuitorilor din Sankt Petersburg e în construcție. Dar pentru Pușkin și alții, ea e și un simbol al trecutului zbuciumat al Rusiei și al viitorului ei îndoielnic. Ecaterina a II-a are ideea unui monument în cinstea prețuitului întemeietor al orașului, Petru cel Mare. Reformele acestuia au scos Rusia din trecutul ei medieval. Un secol mai târziu, Ecaterina, care nu era de origine rusă, a vrut să-și demonstreze credința față de predecesorul ei: a căutat un artist care se ridica la înălțimea provocării, cerându-i astfel sfat prietenului ei, filosoful francez Denis Diderot. Acesta l-a recomandat pe unul dintre prietenii lui, „un om care simte și gândește la scară grandioasă“. Așa că lucrarea i-a fost încredințată lui Etienne Falconet, care tânjea de multă vreme după asemenea șansă. A acceptat oportunitatea cu entuziasm. El a venit la Sankt Petersburg cu eleva și amanta lui în vârstă de 18 ani, Marie-Anne Callot. La St Petersburg, toată lumea îi dă idei pentru monument, inclusiv Ecaterina. După multe discuții, ea acceptă ideea statuii ecvestre propusă de Falconet. Însă lucrările se confruntă cu multe dificultăți. Falconet n-a sculptat niciodată un cal și nici n-a turnat o statuie în bronz, procesul de turnare întâmpinând probleme uriașe. Falconet e chinuit și de vechea lui greutate de a sculpta chipuri umane. După trei încercări eșuate, îi lasă lui Marie Anne Callot sarcina sculptării chipului lui Petru cel Mare. O mie de oameni lucrează aproape 18 luni pentru a muta uriașa bază din granit în locul unde va fi statuia. Falconet nu vrea ca statuia să pălească pe lângă piedestal și stârnește multă furie când decide să folosească doar un fragment din blocul de aproape 1500 de tone. Crearea acestei statui durează 12 ani, cu patru mai mult decât era prevăzut, deși nu munca îl epuizează pe Falconet, ci uluirea că iubita lui se căsătorește cu fiul său. Bolnav și deprimat, el se întoarce în Franța singur. După scurt timp, paralizează. Statuia e dezvelită în lipsa lui, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înscăunarea lui Petru. Pe soclul statuii se află inscripția: „Lui Petru I, de la Ecaterina a II-a“. După mulți ani, poemul lui Pușkin, îi conferă statuii numele sub care este cunoscută: Călărețul de bronz. Dar, tema controversată a poemului, care opune statul și individul, a făcut ca el să fie interzis în epocă și publicat abia după moartea poetului. Cât despre statuie, încă de la dezvelirea ei, oamenii din St Petersburg au considerat-o simbolul orașului, nu capodopera unui mare și frământat sculptor.

Călărețul lui Falconet, care se apropie periculos de marginea stâncii, este un simbol nu doar al Rusiei, ci al lumii întregi de la 1776. O lume care a depășit unele greutăți și se află în fața altora, în viitor. Prin artă și cultură, putem percepe cel mai bine schimbările din lume. Fie că ele sunt întâmpinate cu bucurie, ca în Coreea și America, fie că sunt doar suportate, precum în Europa. Artele dezvăluie cu grație infinită, pasiunile, speranțele și tensiunile lumii de la 1776.

agonia english v3	Agonia.Net \| Policy \| Mission	Contact \| Participate



Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special