agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-17 | [This text should be read in romana] |
Suntem în anul 1776, când vechile idei se ciocnesc de noi concepții, într-o lume în pragul schimbării. Să continuăm povestirea nostră despre artiști din toată lumea, despre felul cum culturile în care trăiesc acești artiști sunt prinse între vechi și nou, despre tensiunile crescânde care sunt surprinse în muzică, literatură și pictură.
„Proclamăm ca să se È™tie că toÈ›i oamenii sunt născuÈ›i egali“. Iată cum sună o frază din DeclaraÈ›ia de Independență din America, marcând o nouă ordine a lumii. Dar în Lumea Veche, oamenii È›in încă la rang È™i la vechile obiceiuri. ÃŽn Europa, suntem în plină epocă iluministă. Jean-Jacques Rousseau È™i Johann Wolfgang Goethe luptă împotriva convenÈ›ionalismului tradiÈ›ional. ÃŽn Rusia, sculptorul Falconet se inspiră din trecut, ca să creeze o statuie pentru nou-înfiinÈ›atul Sankt Petersburg, iar în Austria, Haydn deschide o nouă eră în muzică. ÃŽn China, împăratul uneÈ™te trecutul È™i viitorul, cerând un inventator complet al literaturii țării sale. Iar în Coreea, pictorul Kim Hong-do ilustrează o naÈ›iune în ascensiune. ● ÃŽncepem călătoria în Lumea Nouă, unde au loc schimbări revoluÈ›ionare. ÃŽn 1776, când coloniile americane își revendică independenÈ›a, lucrările unuia dintre cei mai mari pictori ai țării surprind optimismul È™i îndrăzneala noii republici. ÃŽn iunie 1776, pictorul Charles Willson Peale se mută din Maryland la Philadelphia, centrul revoluÈ›iei americane. E un gest îndrăzneÈ›, într-o epocă agitată. ÃŽnfuriaÈ›i de legile britanice restrictive, coloniÈ™tii s-au săturat. ÃŽnsă când vor să-È™i proclame independenÈ›a, britanicii reacÈ›ionează în forță, declanșând războiul. Charles Willson Peale va juca multe roluri în acest război. El s-a născut în statul reginei Anne, Maryland. La 13 ani intră ca ucenic la un fabricant de È™ei, unde se plictiseÈ™te repede, hotărându-se să ia lecÈ›ii de desen. DovedeÈ™te repede că are talent È™i, cu ajutorul susÈ›inătorilor, pleacă la Londra, unde studiază cu pictorul de origine americană West, care e pictor oficial de tablouri istorice la Curtea lui George III. De la West, Peale deprinde tehnica picturii narative. ÃŽntors la Annapolis, își înfiinÈ›ează propriul atelier. Dar nu-i este uÈ™or. MulÈ›i coloniÈ™ti privesc suspicios portretele sale, considerându-le un lux pe care clasa mijlocie nu È™i-l poate permite, iar glorificarea aristocraÈ›iei contrazice tendinÈ›ele democrate ale țării. Peale e convins că începuturile republicii trebuie imortalizate. El vrea să celebreze patriotismul primilor coloniÈ™ti. AÈ™a că pictează cetățeni, nu supuÈ™i ai regelui. ÃŽn cele din urmă, Peale câștigă. El va deveni unul dintre cei mai preÈ›uiÈ›i pictori ai coloniÈ™tilor. ÃŽn portretul lui George Washington în lupta de la Princeton, viitorul preÈ™edinte e pictat fără implicare sentimentală: e un portret raÈ›ional, în care simbolismul, nu personajul, conferă senzaÈ›ia de patriotism. Prizonierii englezi din fundal par să intre în buzunarul lui Washington, iar steagul învinÈ™ilor zace la picioarele lui. Chiar È™i calul pare să privească admirativ către comandant. Peale l-a pictat de È™apte ori pe Washington È™i a făcut peste 250 de portrete ale părinÈ›ilor Republicii. Printre ei, Thomas Jefferson, Joseph Brant, Lewis È™i Clark, generalul Andrew Jackson È™i Benjamin Franklin. Pe 8 iulie 1776, Clopotul Libertății din Philadelphia sună, chemând oamenii să asculte pentru prima dată DeclaraÈ›ia de Independență. E un moment de triumf pentru Charles Peale, dar el nu È™i-a încheiat participarea la revoluÈ›ie. Peale nu se limitează la pictură, ci se implică în luptă. ÃŽn calitate de căpitan, luptă la Princeton È™i la Trenton, iar apoi devine membru al Adunării din Pennsylvania. Peale e fascinat È™i de È™tiință. El pictează fosilele unui mastodont descoperit în Kentucky. Succesul lucrării îl face să deschidă È™i o expoziÈ›ie de istorie naturală. Astfel, creează primul muzeu din America. Numeroasele lui preocupări sunt surprinse în portretul intitulat „Artistul în muzeul lui“. ÃŽn tablou, el trage o draperie, dezvăluind vizitatori care privesc vitrinele lui, rafturile cu ciudățenii È™tiinÈ›ifice È™i portretele cu eroii revoluÈ›iei. Pe 22 februarie 1827, Charles Willson Peale, pictor, savant È™i patriot moare în Philadelphia, ca american liber. ● ÃŽn Europa, însă, Joseph Haydn nu este deloc liber. ÃŽn caliate de compozitor oficial al unui mare nobil austriac, el creează la ordinele stăpânului. Cu toate acestea, compune o muzică desăvârÈ™ită. La începutul lui 1776 prinÈ›ul Nicolaus Esterhazy, moÈ™tenitorul uneia dintre cele mai bogate familii nobiliare austriece, se gândeÈ™te să ofere o stagiune de operă. Nu e o misiune uÈ™oară, având în vedere că sarcina de a dirija două opere săptămânal, din februarie până în noiembrie, îi revine compozitorului Haydn care este în slujba prinÈ›ului de 15 ani. A compus pentru el simfonii, sonate È™i opere. ÃŽn ochii prinÈ›ului, Haydn e aproape un sclav muzical – ceva obiÈ™nuit pentru mulÈ›i muzicieni din această epocă. Născut într-o familie umilă, Haydn are voce bună È™i ajunge întâi la o È™coală muzicală din Viena, iar apoi, la 29 de ani, devine compozitorul prinÈ›ului Esterhazy. Acolo compune la cerere, exclusiv pentru prinÈ›. Slujba lui prevede să apară de două ori pe zi, îmbrăcat în livrea, pentru a-i cânta stăpânului său, dacă acesta doreÈ™te. ÃŽnsă, spre deosebire de contemporanul lui chinuit, Mozart, Haydn prosperă È™i compune lucrări într-un ritm uluitor. El spune în acest sens: „Eram izolat de lume. Nimeni nu mă tulbura sau chinuia. AÈ™a că am fost nevoit să devin original“. Haydn are o căsnicie nefericită È™i trăieÈ™te separat de soÈ›ia lui, Maria Anna Keller. Chiar dacă nu are voie să călătorească, izolarea nu-l face nefericit. Poate È™i pentru că stă în palatul de vară de la moÈ™ia Esterhazy. Aici, Haydn poate contempla opere de artă È™i peisaje minunate. Se poate plimba prin grădinile cu statui È™i are la dispoziÈ›ie o sală de operă. El dă multe concerte È™i la palatul de iarnă al familiei, care dispune de o sală cu o acustică uluitoare. Toate acestea îi sporesc creativitatea. ÃŽn slujba familiei Esterhazy, Haydn a compus 12 opere, inclusiv „L’Infidelita Delusa“ („Infidelitatea păcălită“). Este o operă despre dragoste, deghizare È™i răzbunare, care se petrece printre țărani È™i orășeni. Ea e scrisă pentru cinci soliÈ™ti È™i orchestră de 20 de cântăreÈ›i. Lucrările lui Haydn respectă modelul operei comice, amestecând elemente de comedie cu altele moralizatoare. Chiar dacă operele sale sunt compuse pentru un public privat, Haydn e pasionat È™i experimentează mereu la nivelul formei È™i armoniei. El spune: „Arta e liberă. Urechea cultivată e singurul judecător. Și cred că eu am dreptul să dau legi, la fel ca oricine“. ÃŽn 1776, când Haydn încearcă să facă față unui efort tot mai mare, casa lui din Eisenstadt e distrusă într-un incendiu. Poate dacă ar fi avut o căsncie fericită, vestea l-ar fi supărat. Dar el nu-i simte lipsa soÈ›iei vulgare pe care n-o vede niciodată. „Nu merită nimic. N-o interesează dacă soÈ›ul ei e meÈ™ter sau artist“, remarcă el. MulÈ›i ani mai târziu, când prinÈ›ul Nicolaus moare, fiul acestuia desfiinÈ›ează orchestra È™i compania de operă. Haydn poate acum să călătorească È™i are un succes uriaÈ™ la Londra, înainte de a se retrage la Viena. ÃŽn timpul vieÈ›ii, Haydn dirijează aproape 1000 de reprezentaÈ›ii de operă È™i compune peste 100 de simfonii È™i 68 de cvartete de coarde. Cariera lui e un apogeu al creativității, mai ales că s-a născut în vremea clasicismului, perioadă care marchează în multe țări sfârÈ™itul guvernării absolutiste. ● ÃŽn 1776, Coreea se eliberează de povara trecutului medieval. Pentru a reflecta societatea în schimbare, ea are nevoie de un nou tip de artă. O va găsi în opera unui om care, ca È™i Haydn, creează în cadrul unui sistem de convenÈ›ii. Dar limitele acestuia vor fi, în curând, forÈ›ate. ÃŽn 1776, la 31 de ani, artistul coreean Kim Hong-do pictează un paravan cu zei mergând spre o petrecere. Sunt zeități taoiste, din cadrul religiei apărute în China cu 2000 de ani înainte. Dar pictând cu tuÈ™e încrezătoare È™i minimizând fundalul, transformă zeii nemuritori într-o prezență apropiată, familiară. Unul din paravane, care e considerat o comoară naÈ›ională, a fost pictat în perioada unor schimbări sociale. ÃŽn anii anteriori lui 1776, invaziile străine au ameninÈ›at mereu Coreea. Dar acum, È›ara este din nou prosperă. Ea oferă climatul ideal pentru renaÈ™terea artelor È™i culturii. Ani de zile, pictura coreeană a urmat un stil chinez conservator, ca mod de a exprima credinÈ›a confucianistă, dar schimburile comerciale cu Occidentul au inspirat folosirea unor tehnici noi, înviorătoare. E timpul pentru un nou viitor È™i pentru o nouă artă. De la 20 de ani, Kim Hong-do a fost pictor la Academia Regală. Slujba lui e să picteze portrete ale regelui È™i ale anturajului acestuia. Pictorii oficiali trebuie să-È™i adapteze stilul la dorinÈ›ele stăpânilor. După aceea, sunt desconsideraÈ›i de multe ori È™i numiÈ›i doar „meÈ™teri“, considerându-se că le lipsesc virtuÈ›ile pictorilor academici. Dar Kim Hong-do face excepÈ›ie. Pictor, poet, caligraf, el e preÈ›uit încă de tânăr pentru pasiunea lui. Are mult simÈ› al umorului È™i o fire senină, ceea ce l-a făcut pe alt pictor să spună despre el că „era atât de liniÈ™tit, că oamenii îl credeau un zeu taoist“. Kim cheltuieÈ™te peste măsură È™i îi e greu să-È™i întreÈ›ină familia. „Bogăția È™i onoarea se risipesc în aer, chinuindu-te crunt“, spune el. Operele unui alt artist de curte îl ajută pe Kim să găsească un nou subiect: mândria naÈ›ională a Coreei. Acesta e Chong Son, un artist foarte apreciat, ale cărui peisaje originale îl deosebesc de temele dominatoarei È™coli chinezeÈ™ti. Chong Son îl ajută pe Kim să treacă dincolo de temele religioase, imaginare, precum „Paravanul zeilor“, către viaÈ›a Coreei moderne, reprezentată realist. Aproape de 50 de ani, Kim popularizează noul stil. Reprezentarea scenelor cotidiene devine o formă de artă cu impact, iar subiectele alese de Kim subliniază È™i înnobilează schimbările sociale din È›ara lui. Lucrarea lui „Școală la sat“ e un exemplu foarte bun al tehnicii desăvârÈ™ite È™i a felului în care redă atmosfera coreeană. ForÈ›a imaginilor sale realiste e dovedită È™i de „Tigru È™i pin“, considerată una dintre capodoperele lui. El a continuat să picteze munÈ›i, ape È™i copaci, după natură. Deseori, lucrările sunt însoÈ›ite È™i de un comentariu scris. AceÈ™ti ultimi ani confirmă transformarea lui din pictor de curte, în pictor-poet. Filosofia lui Kim e redată cel mai bine de citatele care-i însoÈ›esc tabloul: „Într-o casă cu hârtie la ferestre È™i pereÈ›i din lut, voi trăi recitând poezie, până la sfârÈ™itul vieÈ›ii“. Kim Hond-do a murit în 1806, sărac. El totuÈ™i e preÈ›uit È™i astăzi, drept creator al stilului corean de pictură. ● ÃŽn FranÈ›a, Jean-Jacques Rousseau È™i-a petrecut viaÈ›a luptând împotriva aservirii, atât față de oameni, cât È™i de idei. Scrierile lui conÈ›in un nou tip de înÈ›elegere asupra locului pe care îl ocupă omul în Univers. Ele îi vor inspira atât pe artiÈ™tii romantici, cât È™i, fără voie, pe revoluÈ›ionari. Pe 20 decembrie 1776, un ziar francez îi anunță moartea, fără regret: „Domnul Rousseau a murit în urma unei căzături. A trăit sărac, a murit ridicol, È™i-a respectat destinul unic È™i în moarte“. Dar e doar un articol. Ori poate dorinÈ›a ziaristului. Rousseau, cel care scrisese multe lucrări, inclusiv prima autobiografie, mai avea de trăit încă un an È™i jumătate. „Confesiunile“ lui, scrise în urmă cu zece ani, se deschid cu această declaraÈ›ie îndrăzneață: „M-am angajat într-o misiune fără precedent, care nu va putea fi imitată. Vreau să le prezint semenilor mei un portret pe deplin fidel naturii. Iar omul pe care îl voi descrie sunt eu însumi“. Din păcate pentru el, cel puÈ›in la început, atât omul, cât È™i ideile lui, sunt respinse vehement. Și nimeni nu-l critică mai acid decât un alt filosof, Voltaire. După ce Rousseau îi trimite acestuia lucrarea sa „Contractul social“, Voltaire îi răspunde: „Þi-am primit cartea, scrisă împotriva neamului omenesc È™i-È›i mulÈ›umesc pentru ea. Niciodată nu s-a folosit atâta inteligență ca să se arate ce proÈ™ti suntem cu toÈ›ii. După ce citeÈ™ti cartea ta, îți vine să mergi în patru labe“. Această recenzie acidă continuă disputa de o viață dintre cei doi. Rousseau pune mare preÈ› pe simplitate, puritate, virtute. El le regăseÈ™te în grădina creată de Rene de Girardin, între 1766-1776. Acesta s-a inspirat din romanul lui Rousseau „Noua Heloisă“. Unii spun că grădina i-a permis lui Rousseau să descopere ceva creat de gazda lui, el fiind fermecat de aleile liniÈ™tite È™i È™erpuitoare, cât È™i de atmosfera creatoare pe care o emanau. AÈ™a că el se plimba prin grădină reflectînd È™i gîndind. Dar în 1776, grădina îi oferă prea puÈ›ină consolare. Se află într-o perioadă nefavorabilă din viață. Abia reuÈ™eÈ™te să se întreÈ›ină, copiind partituri muzicale. DispreÈ›uit È™i neînÈ›eles din cauza ideilor È™i atitudinii lui certăreÈ›e, Rousseau e deranjat de felul în care e perceput. ÃŽn acest an a scris o carte pe care n-o va termina niciodată: „Reveriile unui călător solitar“. Ca È™i „Confesiunile“, este o carte despre el însuÈ™i, un om absolut singur pe lume. „Sunt singur pe lume, fără fraÈ›i, vecini sau prieteni, fără nimeni în afară de mine însumi“. Dar „Reveriile“ sunt opera unui om care È™i-a găsit, în sfârÈ™it, pacea È™i care s-a împăcat cu locul lui în lume. „Niciodată nu visez mai plăcut decât când uit de mine însumi. Simt un extaz indescriptibil, un adevărat delir, mă simt contopit cu întreaga natură“. ÃŽn grădina sa, marchizul Girardin a ridicat un altar. Rousseau a fost întrebat odată de marchiz care e partea lui preferată de grădină. Răspunsul a fost „altarul“, fiindcă îi permitea să viseze. Imediat a fost chemat sculptorul, care a dăltuit „În amintirea reveriei“. Pe 2 iulie 1778, Jean-Jacques Rousseau a murit pe neaÈ™teptate în grădinile din Ermenonville, È™i, conform dorinÈ›ei lui, a fost îngropat pe o insulă pe lac. Dar nici aici nu va avea liniÈ™te. DeÈ™i s-a opus toată viaÈ›a schimbării regimului prin violență, operele lui vor fi folosite ca sursă de inspiraÈ›ie pentru revoluÈ›ia franceză. După perioada de teroare din 1791, trupul lui e exhumat È™i depus la Panteon, nu departe de cel al vechiului său adversar Voltaire, cu care s-a contrazis toată viaÈ›a. ● ÃŽn China, un împărat porneÈ™te un ambiÈ›ios proiect cultural. El vrea să modeleze viitorul țării sale preluând controlul aupra trecutului. ÃŽn 1776, împăratul Chien Lung e în al 41-lea an de domnie. Impunător ca bărbat, tată a 27 de copii, el e un strateg strălucit, care n-a pierdut nicio luptă. Dar este mai mult decât un simplu conducător: e un artist, iar devotamentul lui față de cultura chineză duce la crearea unor adevărate capodopere. TotuÈ™i, deÈ™i i-a adus prosperitate țării sale, mulÈ›i chinezi îl urăsc. Motivul, e că strămoÈ™ii săi au fost manciurieni, invadatori din nord care, în 1644, au detronat dinastia chineză Ming. ÃŽn ciuda realizărilor lui, supuÈ™ii îl consideră venetic. Din acest motiv, È™i întrucât crede că literatura este calea spre buna guvernare, Chien Lung va începe unul din cele mai mari proiecte culturale ale Chinei: „Siku Quanshu“ sau ColecÈ›ia completă a celor patru tezaure. Proiectul de a reuni 5000 de ani de cultură chineză scrisă într-o singură culegere, pare îndrăzneÈ› È™i chiar imposibil. Dar împăratul e hotărât: în 1776 a trimis o armată de scribi È™i învățaÈ›i în toată China, pentru a găsi toate cărÈ›ile È™i manuscrisele posibie. PopulaÈ›ia nu participă voluntar la proiect. Scribii obÈ›in cărÈ›ile oferind bani sau amenințând chiar È™i cu moartea. După ce se obÈ›in toate scrierile, urmează citirea lor È™i copierea manuală a materialelor culese. ÃŽmpăratul Chien Lung a dus povara celei mai grele sarcini: a modelat soarta unei naÈ›iuni. De două ori i-a supus pe rebeli, reunind imperiul sub un singur conducător. Cu toate acestea, era modest È™i extrem de politicos. Precum firea împăratului, colecÈ›ia literară e precisă È™i rigidă. Fiecare pagină conÈ›ine caractere standard, scrise manual. Sunt incluse È™i comentarii despre meritele lucrării. ColecÈ›ia cuprinde nenumărate exemple de literatură chineză politicoasă. ÃŽnsă există È™i o excepÈ›ie. Vrând să È™teargă orice menÈ›ionare a originii sale manciuriene, Chien Lung dispune distrugerea tuturor scrierilor ce menÈ›ionează aceasta. Ca urmare, 3000 de cărÈ›i considerate periculoase sunt distruse. ÃŽn ciuda acestui lucru, marele proiect cultural al împăratului duce la crearea a peste 36.000 de volume. Se întocmesc manual È™apte copii ale lucrării. Chien Lung construieÈ™te biblioteci întregi pentru a adăposti colecÈ›iile. Una dintre ele, pavilionul Wen Yuan, e terminată în 1776, chiar în OraÈ™ul Interzis. ÃŽn următorii ani, conflictele È™i războaiele distrug multe cărÈ›i. Astăzi, se mai păstrează doar trei seturi originale, iar paginile lor riscă o degradare permanentă. ȘtiinÈ›a modernă asigură, însă, păstrarea lor digitală. Multe din cele 4.600.000 de pagini ale manuscriselor au fost înregistrate pe CD-uri. Născute din dorinÈ›a de a controla viitorul Chinei È™i de a-i schimba trecutul, ele rămân moÈ™tenirea lui Chien Lung, cea mai mare compilaÈ›ie a cunoÈ™tinÈ›elor chineze scrise. ● ÃŽn Germania, ca È™i în China, literatura surprinde ciocnirea dintre vechi È™i nou. ÃŽn 1776, acest lucru se observă în operele celui mai mare scriitor german: Johann Wolfgang Goethe. Pe 12 februarie 1776, în oraÈ™ul german Weimar, Goethe îi trimite lui Charlotte von Stein poezia lui, „Cântecul de noapte al drumeÈ›ului“. Astăzi e una din cele mai cunoscute poezii din literatura germană: „Ostenit de-atâta trudă, / Ce rost au bucurii, întristare, / Dulce pace, ascultă-mi ruga, / ÃŽn pieptul meu te coboară“. Dar de ce Goethe, un chipeÈ™ scriitor de succes, s-ar descrie la 27 de ani ca „ostenit de-atâta trudă“ ? Răspunsul e una din cele mai complicate poveÈ™ti de dragoste din istorie. Goethe devenise celebru cu romanul „SuferinÈ›ele tânărului Werther“. E povestea iubirii fără speranță a protagonistului pentru o tânără căsătorită. Romanul celebrează îndrăzneala individuală È™i e considerat chiar periculos. Dar un tânăr duce, pe nume Karl-August, e impresionat È™i-l invită pe Goethe să se mute la Weimar. ÃŽn primii lui ani acolo, când stă într-o casă proaspăt construită, Goethe scrie puÈ›in. Cel care va modela limba germană aÈ™a cum Shakespeare a modelat engleza, își petrece timpul ocupându-se de grădină, scriindu-i bileÈ›ele unei femei ce va juca un rol esenÈ›ial în viaÈ›a lui. Goethe o cunoaÈ™te pe Charlotte von Stein, soÈ›ia intendentului-È™ef al ducelui, la scurt timp după sosirea la Weimar. Charlotte are 34 de ani È™i doi copii. Ea e un personaj de vază la Curte, deschisă È™i generoasă. ÃŽn niciun caz o „femme fatale“. Goethe se simte atras de ea intelectual. Mai mult de zece ani, el a curtat-o cu pasiune, scriindu-i aproape zilnic bileÈ›ele È™i poezii. DeÈ™i relaÈ›ia lor a rămas, probabil, una pur spirituală, Charlotte i-a cerut fidelitate asolută, interzicându-i să se însoare. Pentru că nu-i putea fi iubită, Charlotte a devenit un ideal, o soră È™i, mai ales, un mentor. Ea l-a învățat rafinatele maniere de la Curtea din Weimar. Scrisorile lui dovedesc că a învățat să-È™i tempereze pasiunile acceptând eticheta CurÈ›ii. Dându-È™i seama că societatea o împiedică pe Charlotte să-i fie iubită, a scris numeroase poezii despre dor È™i aÈ™teptare. Mai mult, tensiunea dintre politeÈ›ea lumii vechi È™i pasiunea celei noi, se regăseÈ™te È™i în scrierile lui Goethe. ÃŽn septembrie 1785, Goethe pleacă în Italia, vrând să devină pictor acolo. Trei ani mai târziu, când se întoarce în Germania, vraja s-a rupt. Charlotte vine să-l întâmpine, dar remarcă apoi: „N-am făcut decât să ne plictisim unul pe celălalt“. ÃŽntre timp, Goethe a cunoscut-o pe Christiane Volpius, de 23 de ani, o tânără dispusă să-i ofere È™i trupul, È™i mintea ei. La sfârÈ™itul vieÈ›ii, Goethe a învățat din toate experienÈ›ele sale È™i a lăsat în urmă scrieri care au modelat literatura germană. Cât despre relaÈ›ia cu Charlotte, nu se păstrează decât scrisorile lui. ● ÃŽn 1776, Sankt Petersburg e un oraÈ™ tânăr, cu o istorie foarte scurtă. ÃŽmpărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a, vrea să ridice un monument în cinstea întemeietorului oraÈ™ului, unind astfel trecutul È™i viitorul. Orice È™colar din Rusia È™tie măcar un fragment din poemul lui PuÈ™kin „CălăreÈ›ul de bronz“. Sursa lui PuÈ™kin de inspiraÈ›ie e o capodoperă din piatră È™i bronz: statuia ecvestră a lui Falconet reprezentându-l pe Petru cel Mare. ÃŽn 1776, statuia iubită a locuitorilor din Sankt Petersburg e în construcÈ›ie. Dar pentru PuÈ™kin È™i alÈ›ii, ea e È™i un simbol al trecutului zbuciumat al Rusiei È™i al viitorului ei îndoielnic. Ecaterina a II-a are ideea unui monument în cinstea preÈ›uitului întemeietor al oraÈ™ului, Petru cel Mare. Reformele acestuia au scos Rusia din trecutul ei medieval. Un secol mai târziu, Ecaterina, care nu era de origine rusă, a vrut să-È™i demonstreze credinÈ›a față de predecesorul ei: a căutat un artist care se ridica la înălÈ›imea provocării, cerându-i astfel sfat prietenului ei, filosoful francez Denis Diderot. Acesta l-a recomandat pe unul dintre prietenii lui, „un om care simte È™i gândeÈ™te la scară grandioasă“. AÈ™a că lucrarea i-a fost încredinÈ›ată lui Etienne Falconet, care tânjea de multă vreme după asemenea È™ansă. A acceptat oportunitatea cu entuziasm. El a venit la Sankt Petersburg cu eleva È™i amanta lui în vârstă de 18 ani, Marie-Anne Callot. La St Petersburg, toată lumea îi dă idei pentru monument, inclusiv Ecaterina. După multe discuÈ›ii, ea acceptă ideea statuii ecvestre propusă de Falconet. ÃŽnsă lucrările se confruntă cu multe dificultăți. Falconet n-a sculptat niciodată un cal È™i nici n-a turnat o statuie în bronz, procesul de turnare întâmpinând probleme uriaÈ™e. Falconet e chinuit È™i de vechea lui greutate de a sculpta chipuri umane. După trei încercări eÈ™uate, îi lasă lui Marie Anne Callot sarcina sculptării chipului lui Petru cel Mare. O mie de oameni lucrează aproape 18 luni pentru a muta uriaÈ™a bază din granit în locul unde va fi statuia. Falconet nu vrea ca statuia să pălească pe lângă piedestal È™i stârneÈ™te multă furie când decide să folosească doar un fragment din blocul de aproape 1500 de tone. Crearea acestei statui durează 12 ani, cu patru mai mult decât era prevăzut, deÈ™i nu munca îl epuizează pe Falconet, ci uluirea că iubita lui se căsătoreÈ™te cu fiul său. Bolnav È™i deprimat, el se întoarce în FranÈ›a singur. După scurt timp, paralizează. Statuia e dezvelită în lipsa lui, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înscăunarea lui Petru. Pe soclul statuii se află inscripÈ›ia: „Lui Petru I, de la Ecaterina a II-a“. După mulÈ›i ani, poemul lui PuÈ™kin, îi conferă statuii numele sub care este cunoscută: CălăreÈ›ul de bronz. Dar, tema controversată a poemului, care opune statul È™i individul, a făcut ca el să fie interzis în epocă È™i publicat abia după moartea poetului. Cât despre statuie, încă de la dezvelirea ei, oamenii din St Petersburg au considerat-o simbolul oraÈ™ului, nu capodopera unui mare È™i frământat sculptor. CălăreÈ›ul lui Falconet, care se apropie periculos de marginea stâncii, este un simbol nu doar al Rusiei, ci al lumii întregi de la 1776. O lume care a depășit unele greutăți È™i se află în faÈ›a altora, în viitor. Prin artă È™i cultură, putem percepe cel mai bine schimbările din lume. Fie că ele sunt întâmpinate cu bucurie, ca în Coreea È™i America, fie că sunt doar suportate, precum în Europa. Artele dezvăluie cu graÈ›ie infinită, pasiunile, speranÈ›ele È™i tensiunile lumii de la 1776. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy