Chiar dacă acum e de nerecunoscut, strada copilăriei nu-și pierde niciodată identitățile avute, nici cheful de șotii, oricând aș privi-o, oricâți ani aș avea.
Cam pe unde a răsărit fast-foodul era potcovăria, pe locul microbuzului din parcare era curtea noastră iar pe trotuarul din față... Hei, stai așa! De unde a apărut? Ioane, tot în clasa a patra ești?
Înaintează, îmbrăcat în uniforma școlară desperecheată, care-i servea și de pijama. Chipul trecut prin zațul cafelei e numai zâmbet, numai pete, răni adănci în războiul nesfârșit cu apa și săpunul. Are în mână arma lui teribilă, felia de pâine neagră unsă cu un strat gros de untură sau de bulion. E de rău, o să se întâmple iar. În mintea de adult, Jamie Oliver își strânge catrafusele, apoi o rupe la fugă, lingăndu-și degetele încă o dată. Radu Anton Roman abandonează armamentul greu, ceafa de porc friptă pe janta de tractor și se retrage discret în memorie.
Fiul coșarului și al vânzătoarei de semințe vine către mine mâncând cu poftă. La gura lui flămânzii planetei au pornit o luptă în care nu se iau prizonieri. Plescăie, linge, picură stropi de salivă amestecată cu mâncare. Efectul asupra mea e același, e total, dincolo de înțelegerea mea. Nu contează dacă am mâncat sau nu. Sunt hipnotizat de felia la fel de neagră ca și consumatorul ei, de bulionul roșu care trece de pe pâine, pe buzele acrobatic dezlănțuite. Spectacolul îmi asmute dorințe, stomacul chiorăie înrăit doar pentru felia cu pricina.
Harnic, Ion începe să povestească ultimele filme de pe bulevard, în care personajele principale, „Băiatu’ ” și „Fata” „ a vinitără, a făcutără, a spusără”. Bulevardul i-a ținut de școală, acolo e premiant, dincoace, în bancă, pare că se simte confortabil de trei ani în clasa a patra.
În ce mă privește, nimic nu mai contează. „Băiatu’ ” împreună cu „Fata” sunt gata unși cu untură și bulion, îmi plouă în gură tropical. Printre filmele simultan vorbite și mâncate, Ion depistează transa, întinde ce a mai rămas din pâine, mă invită cu un gest din bărbie. Din colț de stradă, mai performantă decât orice cameră de supraveghere ultramodernă, Sanda, maică-sa, îmi face semn să îndrăznesc. De pe cornetele de hârtie pline cu bostan și floare, Arghezi, Topârceanu, Balzac, măiastru răsuciți, întorși în vârf, mă îmbărbătează. Dacă ei au putut, trebuie să pot și eu. Dau să mușc dar știu ce-o să se intâmple. N-o să mă ating de ea. Mi-e mama ciudei, de ciudă. Am mai încercat și-acasă. I-am pus pe ai mei să-mi dea pâine neagră cu bulion, să mănânc și eu ca el. N-am putut. Totul se petrecea la fel, mirajul, transa, poftele, torențiala palatină. Când ajungeam să pun gura pe ele renunțam, nu mergea, se rupea vraja. Mă uitam la farfurioara din bucătarie pe care mă așteptau trei felii de salam și nu înțelegeam.
Lelița, sora lui Ion, simandicoasă ca o fată de rajah, flagrant urâtă și zbanghie-n fel, se uită la mine și râde-n drum, ca proasta. De unde să știe, de unde să știu că nu-mi era permis. Se întâmpla ceva de care nici măcar nu aveam știință. Nu-mi spusese nimeni că trăiam în ere alimentare diferite. Ion rămăsese înțepenit în civilizația bulionului în timp ce eu făcusem pasul cel mare către epoca salamurilor.