Autor a mai multor volume de versuri, succedate cu oarecare ritmicitate:“Fructele mării - debut editorial apărut la Ed. “Plumb”, Bacău 2002, după care: “Înscrisuri pe o frunză”, apărut la aceeași editură băcăuană (2003), urmate de volumele “Interior de floare” (2004), “Transparența clipei” (antologie, 2005), “Þepi” (epigrame, 2006) - apărute la Ed. “Casa Scriitorilor” , din aceeași localitate, ca în anul următor să-i apară “Tristețea florii de cireș”, Ed. ProPlumb, 2007.
În ceea ce privește volumul în cauză “Un anume paradis” - apărut la Ed. ProPlumb, Bacău 2008 - autorul și- a ales un titlu frumos, ce poate fi oricâd comentat, atât în sine, cât și în raport cu textele aferente - acesta purtând o cu totul altă pecete, marcând maturitatea deplină a poetului. Iordan Aioanei preferă, în aceeași măsură, atât versul alb, cât și cel cu rimă, dar, dincolo de forma de prezentare, se deslușesc sensurile fiecărui poem.
Unul dintre sentimentele definitorii al versurilor poetului Iordan Anioanei este iubirea. Termenul în sine, cu sinonimele lui, iese la lumină de mai multe ori chiar într-un poem, fixând ținta pe care poetul nu o sesizează, ci o știe din experiența sa de viață: “Iubește-mă cu iubirea ta de-ntâi / Cu o disperareeee vecină cu moartea, / Iubește-mă cu un crez / Până sus la Dumnezeu: / Să cădem în genunchi / Ca două trupuri frânte / În catedrala iubirii. // Un ultim și divin frumos festin / Din dragostea frugală de-altădată” (Iubește-mă). Dar oare până unde merge poetul cu iubirea divină ? “Domnul de sus te-a trimis / Să-mi fii înger într-un vis ? // Ne-om mai iubi și-n altă viață / Putând o mască pe-altă față?” (Iubire-n unicat).
Poemele, construite pe un anume gen de relatare emoțională, constituie întregul itinerar al experiențelor acumulate într-o anume perioadă: “O, iubiri aprinse / Ce mi-ați dat fiori, / Clipele-s învinse / De atâta dor / Iubiri ca un apret / Prin zile meandre, / Dar vine-un timp concret / Luminând iar tandre” (Învinsele clipe). Însușindu-și abece-ul iubirii, cu mari eforturi, are surpriza de a da peste unele enigme: “În dragoste ucenicind / Zilnic ne silim a ne / Apleca să descifrăm / Ale iubirii taine” ridicându-i-se în față întrebări la care răspunsul i se zbate pe buze, fără a avea puterea de al pronunța: “Ce-am putea noi săruta / Cu buzele iubirii, / Decât acele margini / Ale nemărginirii ?” (Cu buzele iubirii ).
Aidoma fructului oprit, putem întâlni iubiri interzise ce trag după sine suferință, izolare și chiar amăgire: “Ai roșii buze-n spini de trandafiri / Ce ard frumos în noaptea cu iubiri. / C-un nume nou te strig neînceput: / Ne va fi sete iar ca la-nceput “ (Am să strig). Volumul poartă titlul metaforic: “Un anume paradis”, autorul folosind un limbaj de factură religioasă, cu o un ecou ce atinge partea pavoazată a cuvântului. Întregul discurs poartă o conotație tipică, contaminată de o terminologie ce ridică, în nopțile iubirii, multe semne de întrebare: “Ce-ai vrut să-mi spui / Mi-ai spus-o-n al tău vers. / Dulce limba-ți murmur / O, cântec lin în mers !” (Dulce limba-ți murmur).
Poetul a izbutit să realizeze un climat estetic datorită maturității la care a ajuns, dar și din punctul de vedere al mesajului, introdus prin anaforă și laimotiv: “Mai sărac decât am fost / Mai bolnav cu un spital. / Mai cu ce nu am un rost // Mai sărac cu o iubire, / Mai bogat cu ce n-am vină “ (Mai sărac cu o iubire). Iordan Aioanei vine cu o poezie desprinsă din realitate, a locurilor în care ne desfășurăm activitatea zilnic, încărcată cu sensibilitatea poetică, refuzând stilul pompos, obscuritatea ori alte mijloace fanteziste, utilizate de moderniști.
Poetul oferă o poezie de bună calitate, autorul fiind obsedat să caute: “un sens al iubirii / L-am găsit lângă mine cum aș fi găsit o tastă / Apăs și ea-mi apare reală și fantastă. / Oricât eu m-aș preface că nu te am în față / În nopțile iubirii ne căutăm noi tainic.” în momentul în care la găsit are curajul să se exprime deschis: “Nu m-am ferit la timp de-un dor ce-i circumscris / Nu m-am ferit de glasul sunându-mi melopei.” (Oricât eu m-aș preface).
Degajat și rațional, poetul mânuiește atât versul alb, cât și pe cel clasic, încărcat de sensuri, prelucrat meticulos. Iordan Aioanei pare a fi, în cele din urmă, un romantic amoros întârziat, care își intensifică registrul poetic, cu discreție, dar și cu pricepere și folos, oferind cititorului un indiscutabil regal poetic: “Blând fermecat ca-ntr-un joc de tarot / Fur rotunjimi și parfumuri cât pot, / Sâni zglobii bronzați și dând în blond / Și-un “ce” iubind frumos și vagabond. / Și-n raza care s-a ivit / Voi bea din buza gurii tale miere / Pân-se va stinge jarul din iubit / Și fi-va dimineața de-nviere.” (În delta unui suflet).
Iordan Aioanei, prin scrisul său, se impune în lirica actuală. În mod sigur, vom mai auzi de Domnia Sa, prin noi creații, cel puțin la fel de valoroase.