În anul 2008, scriitorul Florin Dochia a publicat o nouă culegere de poeme «Șarpele dezaripat» la Editura Princeps Edit din Iași.

Florin Dochia este autorul volumelor de versuri: «Geometria singularității» Editura Premier 2003 (Premiul Festivalului Internațional de Poezie «Nichita Stănescu» pentru Opera Prima); «Grădina de hârtie» Editura Premier 2003; «Conserva de fluturi» Editura Premier 2004; «33 – piatră, pasăre, duh» Editura Fundației Culturale Libra 2007 precum și al unui volum de interviuri «Puterea lui don Quijote» Editura Fundației Culturale Libra 2006.

Poemele lui Florin Dochia poartă inconfundabil amprenta geometriilor fractale ale unui lirism nou, profund, neconvențional, de factură filosofică, într-o variație aparent aleatorie, spre câmpul gravitațional spectaculos al Eului. «Paroxismul interiorității și al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută» spune Emil Cioran* și aceasta poate defini tentația inefabilă a lui Florin Dochia de a se circumscrie necondiționat Poeziei.

«Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace/Ca să nu fiu gol în fața oglinzii/(…)/La marginea prăpastiei am făcut zid de cuvinte» (Șarpele dezaripat) mărturisește autorul, și nu este decât legitimitatea propriilor sale deziderate artistice pentru că Poezia este însăși Viața, acolo unde deja «Respirația ca o carte deschisă» (Șarpele dezaripat) ne învață de la sine să colorăm propria identitate de efemeridă în Universul literelor.

Florin Dochia știe dintotdeauna că «Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri» (Emil Cioran) într-un fenomen complex de “clustering”/aglomerare a ruinelor interioare, de aceea afirmă păstrând gravitatea mistică de muritor pe tărâmul ideatic «uneori mă îmbrac cu moartea pe dos/E doar o stupidă prejudecată că astfel viața/Nu va mai părea insalubră și îngerul nu va degera/Cu privirea înflorită în fereastră» (Ad ventum).

Latentă și însingurată stare de veghe în Calea Luminii chiar dacă până acolo «Tot ce ating se transformă în ceață aurie» (Păpușa), reverberație ascunsă a lumii unde «tot ce ating se preface pe sine și nu/Se vede care se ascultă pe sine și nu se/Aude care se rănește pe sine și sângele/Nu curge singurătatea» (Păpușa).

Există din ce în ce mai multe praguri înalte spre care destinul își delimitează tahicardiile, într-o stranie confluență a mareelor intime pentru că «Tot ce am stăpânit în devălmășie de la o/Margine la alta a sufletului tot ce vând se/întoarce la mine mai mult în magaziile inimii» (Marfa și banii), adaugă Poetul.

«Un înger în ger mă împingea fără chef la trezie» (Un înger în ger) definește singurătatea sa cu Îngerul pentru că desigur, «vine îngerul ca un gândac de abur verde gălbui/ca un gândac de sulf și zice că trupul meu/ e o tumoare a materiei trebuie să mă vindece» (Șase semne despre moarte. M), singurătate ce transpare dincolo de tiparele cunoscute într-un areal nestatornic, dar cronicizat prin efectele sale ireversibile, ținându-l închis în Logos ca într-o colivie organică, cu care se află endemic în simbioză malignă: «Totul a început când între aripi se pornise/Să cadă trupul ca o cascadă prăvălită de pe Munte.» (Moartea cea mică).

Și mai departe, dincolo de Memorie, de semnele prevestitoare, o epidemie stranie pare să înghită lumea de dincolo de el, sporindu-i exponențial neliniștea, disperarea «Vouă nu vi se mișcă mâinile și nici/Ochii nu vi se mișcă și nici pleoapele/Și nici plămânii ori inima ce rost are/Să mă întreb dacă gândurile voastre/Sunt în mișcare ori au înghețat așa» (Sport extrem).

Această stare de spaimă se amplifică atunci când ceremonia desprinderii măștilor tuturor, nu numai a celor din jur, devine inevitabilă, autentică tragedie: «Desprind cu grijă masca, are încă/Lacrima desenată pe obraz sau e doar/Plânsul unui labirint încă tânăr »(Masca măștilor)

Moartea își adulmecă tulburată glifele acolo unde Poetul încearcă să descifreze Timpul din ce în ce mai strâmt, igrasios, bizară reprezentare grafică a dependenței de eternitate «totul este să prinzi clipa/când lucru acesta se întâmplă» (Șase semne despre moarte. A) prin tot acest «aer curat ca după fulger/iau supradoza de vis»(Șase semne despre moarte. A)

«Suntem atât de singuri în viață, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenței umane» (Emil Cioran) într-un compus etern inaccesibil al neantului și totuși Florin Dochia încearcă să fie mesagerul marilor iluzii existențiale «în această lume insuficientă și fragmentară» (Emil Cioran) de dincolo de moarte: «în pieptul meu imaginat de o lume închipuită/cine va veni după mine va afla cu siguranță:/și eu am trecut pe aici» (Șase semne despre moarte)

«Șarpele dezaripat» este, dincolo de simbolul iconografic fantastic invocat în corpusul Poeziei, un ecou liric spre teurgia sufletului în căutarea esenței divine din om, pe care, iată, scriitorul Florin Dochia îl îmblânzește invariabil cu «umbra de semn» a harului autentic.





Notă : *Pe culmile disperării, Emil Cioran