Dacă n-am fi prea marcați de o pioasă credulitate în dreptul unanim la fericire, nu ne-ar fi deloc greu să sesizăm că fericirea nu e din lumea aceasta. Mai precis, că nu e produsă cu necesitate de ordinea acestei lumi și, în măsura în care totuși se întîmplă, această ordine nici nu o integrează, nici nu o recunoaște ca legitimă. O admite numai ca pe un accident, o iregularitate, ca pe o alterație pasageră și neesențială a ei. Căci fericirea nu cooperează, nu compune cu această ordine, fiind pentru ea imprevizibilă și fără valoare, nedemnă de încredere. Ea este, evident, un eveniment mai prejos de necesitatea și necesitățile care îi mînă pe cei ce aderă necondiționat la mentalitatea în vigoare și jură pe această ordine.



Ordinea închiderii

Totuși, ordinea lumii actuale, aceea a civilizatei bunăstări materiale, preferă să nu abandoneze cuvîntul fericire. Þine însă să creeze confuzie în jurul lui printr-o concertată diversiunea a bagatelizării înțelesului său. Astfel, golindu-l de sens, îl face disponibil să accepte tot ce piața vrea să ne vîndă. Iar mentaliltatea consumistă creează cu promptitudine o abundentă ofertă de pseudo-fericiri lejere, accesibile, achiziționabile cu minime eforturi, consumabile, lesne și rapid înlocuibile.

Fericira curentăeste în acest fel redusă la o grămadă de minifericiri, mărunțiș hedonist, meschin și artificial, lipsit de tensiune existențială. Ele au însă rostul premeditat de a ne obișnui cu gustul fad dar prestigios al surogatului. Asta pentru că fericirea finală, fericirea cea mare, încununare a reușitelor de o viață, este amînată cu tot firescul pînă ce îți vei face suma, pînă ce vei aduna laolaltă toate, dar absolut toate condițiile ei prezumate, toți înlocuitorii prescriși: prosperitatea și securitatea, prestigiul social și prestanța învederată a trîndăviei, confortul, comoditatea și încă altele asemenea. Cuvintele ce se potrivesc acestui travaliu prevăzător și asiduu, convins că edifică fericirea, sînt însă cele ale proverbialei dorințe de chiverniseală: cum îți așterni așa dormi - un ideal al unei fericiri premeditat somnolente, incurabil picotinde.

Tendința acestei ordini este una a închiderii. Toate promisiunile pe care ea le etalează în fața celor pe care vrea să-i seducă fiind doar fardate ca fericiri și oferite doritorului la schimb, contractual, pentru a-l aservi, pentru a-l face dependent ca de un drog, pentru a-l acapara și a-i dicta valorile și ierarhiile.

În consecință, cel ce rîvnește la facilitățile civilizației, prezentată publicitar drept fericirea, unica fericire veritabilă, realizată doar recent și numai de societatea avansată, este convins abil că trebuie să o merite, adică să se străduiască să o obțină, cel mai adesea cumpărînd-o, acționînd neabătut în respectul necondiționat al codului socio-economic în vigoare. Viața, în totalitea ei, trebuie modelată după aceste riguroase prescripții, căci ordinea bunăstării și-a adjudecat exclusivitatea recompensei și orice gratificație provenită din afara ei este denigrată, minimalizată, terfelită – socotită net inferioară ofertei civilizate.


Gustul corupt al fericirii

Pervertirea gustului fericirii este vădită și de faptul că pseudo-fericirile vînate sînt doar privilegii decăzute la rang de drepturi tocmite și, în acest climat frivol, nu se mai poartă recunoștința față de darul primit, ci satisfacția suficientă pentru adjudecarea unei achiziții meritate. Atmosfera acestei etici relaxate nu mai înțelege bucuria pentru prilejul miraculos, pentru norocul neașteptat și mizează doar pe recursul la uzul pe deplin îndreptățit de facilitățile de mult promise și în fine acaparate.

În această situație, fericirea, ca tot ce e guvernat de ordinea obsesivă a bunăstării, devine doar o competiție. Bucuria nu mai este candoarea jubilării în fața unei neprihănite împliniri, ci plăcerea încîntată de sine a performanței, a reușitei, a victoriei asupra celorlalți. Aureolată bineînțeles de invidia lor.

Nimeni nu mai poate accepta că fericirea e lotul săracului, toți doresc aberant să se îmburghezească în fericire. Astfel, între un consumism frenetic și o nepotolită și cumulardă dorința de căpătuială, se mizează doar pe un simulacru de fericire. Pe goana bifării tuturor promisiunilor făcute de recentele cuceriri ale tehniciii, a satisfacerii nevoilor induse de ultimul răcnet publicitar, a amenajării cadrului vieții materiale după cel mai nou catalog de modă ambientală.

Invadată de pletora fericirilor minore, lumea realismului materialist nu mai găsește loc și pentru fericirea autentică, vitală, aptă să trezească individul din acest coșmar călîu al pricopselii. Sufletul său nu mai are acces la adevăratele surse ale împrospătării și însuflețirii, a uitat gustul autentic al vieții și al ființei sale esențiale.

Fericirea veritabilă, în gratuitatea ei, nefiind condiționată de reușitele sau eșecurile vieții civile, de opulența sau precaritățile vieții materiale, ar strica prețul pieții. Survenită dintr-un suveran capriciu al sorții, fără a fi migălos, îndelung și concertat pregătită, și deci fără a fi meritată, ea ar contrazice legitimitatea contractuală a pseudo-fericirilor îndrituite și ar descuraja și contraria pe adepții ordinii. Căci fericirea ignoră și astfel compromite acea ordine și poate crea o breșă, o fisură în blindajul cu care brava ordine a agoniselii se dorește definitiv protejată.


(continuă cu Gustul fericirii (II) ordinea îndrăzneață a miracolului)