„Le mot dévore, et rien ne résiste à sa dente” (Victor Hugo, Les contemplations, Autrefois, Suite)




Periplul istoric al conceptelor de titan și demon a fost unul lung și sinuos. Începând cu Antichitatea greacă el și-a derulat tensiunile antinomice de-a lungul Evului Mediu și al culturii de tip baroc, culminând cu perioada romantică. Se poate vorbi, de asemenea, și de reverberațiile în modernitate și contemporaneitate ale acestui concept dual; un Ianus bifrons titanico-demonic, actualizat, însă.
Dacă sunt demne de semnalat deosebirile dintre cei doi poli ai atitudinii ființei umane, nu pot fi trecute cu vederea și unele afinități incontestabile existente între ei. Înțeleg prin titan și demon două aspecte complementare ale umanului. Doar că demonul cunoaște, aș putea spune, o evoluție „pe orizontală”, față de împlinirea „pe verticală” a titanului. De altfel, semnificația etimologică a termenului titan este înrudită cu cea a verbului titaino, care în greaca veche înseamnă „a întinde”. Este surprinsă astfel caracteristica esențială a firii titanice – aceea de a tinde spre zonele de maximă elevație spirituală.
Dimitrie Popovici observa că „satanismul intră ca element indinspensabil al acțiunii titaniene, dar nu orice demon este destinat să evolueze în mod inevitabil până la forme titaniene” (Poezia lui Eminescu) . Căci structura titaniană tinde spre o libertate construită prin de-limitare și anti-destin. Cu alte cuvinte, titanul încearcă să obțină o cunoaștere de sinteză despre viață și societate. El speră să poată accede în miezul adevărului fără a-și altera principiile elementare din inima sa.
Demonul luptă pentru o dominație transformatoare asupra naturii și, implicit, asupra naturii umane. Inteligența demonică este de factură analitică și vizează îndeosebi progresul material. Chiar și pe tărâmuri spirituale scopul urmărit este tot unul utilitar, concret, iar metoda preferată, divide et impera, preconizează că orice „lucru” decompozabil trebuie literalmente atomizat. Dacă titanul își caută fără încetare centrul de greutate al propriei ființe, demonul geometrizează, în schimb, lumea în care trăiește conform structurii de tip fagure a rațiunii sale. Edificarea unui paradis terestru este unicul său mod de a se ridica la „demnitatea” de Dasein, ca unică făptură cu capacitate hermeneutică față de natura care-l împresoară și îl conține. Astfel, necuprins de cronotopul său, Tamerlan al lui Marlowe încerca restrângerea diversității la unitate și sfârșea în totalitate.
Atitudinea demonică se exercită teleologic, în vederea unei maturizări a istoriei. Această maturizare ar însemna o răsturnare a pariului pascalian. Deoarece o civilizație capabilă să supraviețuiască hiper-dezvoltării ei tehnologice va fi în stare și să creeze un nou umanism. Istoria dovedește, obnubilează eternitatea. Cantitatea inteligentă – robotul – speră să amâne și să desființeze transcendența simplă a calității. În conformitate cu crezul activist goethean, Faust cere: „Orânduiri severe, sfânta hărnicie” . Se pare că acestea nu-i sunt de ajuns, fiindcă se va lamenta în curând: „Nu sunt ca zeii, cât de dureros o simt”(traducere de Lucian Blaga) . Ceea ce îi va însănătoși sufletul bolnav de frustare va fi tot încordarea spre sublimul ființei și aspirația către arhetipul frumuseții.
Caracteristica titanului este apoi modalitatea atemporală de abordare a existenței. El privește ca autotelică fiecare epocă a umanității. În acest sens Lucian Blaga considera preistoria ca pe o perioadă cu istoria și nu ca pe o treaptă evolutivă pe scara prezumțioază a progresului(Despre permanența istoriei, în “Saeculum”, nr. 5, I, septembrie-octombrie 1943). Demonul se conformează însă unei concepții omnitemporale, după care trecutul este un prezent depășit, iar viitorul un prezent imbunătățit. „Fiu al faptei”, el este un adept al progresului implacabil al formelor de civilizație create de om.
În ceea ce privește natura, titanul se raportează la ea eleatic, unificator și contemplativ, în timp ce impulsul heraclitic și transformator și-l rezervă pentru nucleul sufletesc al ființei lui. Însuși Fr. Bacon spunea că; „Natura poate fi stăpânită numai supunându-i-te” (Despre înțelepciunea anticilor). În mitologia greacă titanii erau identificați cu revolta. Semizei și supraoameni, ei sunt hybris-ul care trebuie domolit sau anihilat. Iată dar că demonul modern își află originea în titanul antic. Incongruent cu propria-i natură, demonul se refugiază neliniștit într-o anti-natură. Ființă fără valențe mistice și refractară la uniformă și cadență, el respiră numai individual și egocentric.
Iată de unde provine spaima de mediocritate a lui Peer Gynt, care se consumă într-o abundență evenimențială ostilă ridicării naturii la rangul de artă. Împăratul nebunilor din Cairo, bolnav de indehiscentă cronică, nu se revoltă, precum Don Quijote, împotriva nici unui surogat. Asistăm la o opțiune universalistă, spiritual-colectivă, versus una parohială și individuală, în funcție de opțiunea asumată, lumea i se dezvăluie à vol d’oiseau ori în trompe l’oeil celui care bate la porțile ei. Matei Călinescu consideră chiar că: „Intuiția cosmogonică, fiorul genezei, vastele proiecții siderale creează fără îndoială un spațiu titanic, precum și necesitatea marilor reconstituiri istorice, sau acea sete adâncă de eternitate creează un timp dimensionat titanic”(Titanul și geniul în poezia lui Eminescu) .
Visul demonului este acela de a obține performanțele unei mașini de mare precizie, iar idealul lui constă în identificarea cu un perpetuum mobile. Timpul demonic este prezentul, iar spațiul aferent este unul tehnicizat, de-naturat. Titanismul implică mai cu seamă remitizare, coborâre la Mumele tradiției pentru a smulge taina eliberării omului de sub vraja instrumentelor fabricate chiar de el. Homo faber redevine homo ludens. Acesta este anotimpul rostirii, singurul care poate relansa spațiul ca precipitat spiritual.
În acest sens pune Hamlet geamanduri morale răzbunării care îi revenea ca datorie filială, a-l da pe Claudius „cu tălpile de cer” trebuie să echivaleze cu o re-umanizare a realității daneze. Fără introspecții hamletiene, eroul hugolian Hernani alege gestul concret. Robotizarea răzbunătorului are loc în numele unui vetust ideal al onoarei: „Sunt o mașină în mers necontenit...Eu sunt unealta oarbă a unui țel himeric/Un suflet de restriște tesut din întuneric!” .
De-a lungul istoriei demonul a îmbrățișat o filosofie a succesului. Idealul devine scop, iar omul mijloc. Francesco de Sanctis observa că demonul ar trăi sub zodia concretelor res („lucruri”), iar titanul în sfera abstractă a unor species rerum („noțiuni ale lucrurilor”). Frumosul nu este decât el însuși; urâtul este el însuși și contrariul său – el poartă în sânul lui o contradicție, de aceea are o viață mai bogată, mai fecundă în situații dramatice .
Și totuși, demonul lermontovian se perindă prin spațiile sublunare deprimat de însingurarea intelectuală, de lipsa de comunicare autentică. Sub apăsarea unui mal de siècle, Satan este instaurat ca împărat al imperiului științei. Acribia demonică nu poate însufleți materia, dar o poate transforma în obiecte de cult destinate noului templu al științelor. În fundal se aud Litaniile lui Baudelaire. Pentru prima oară spiritul faustic acceptă demonizarea fără remușcări. Marea artă a lui Mefisto este că a știut, în timpurile moderne, să se facă uneori acceptat, dacă nu chiar iubit. O nouă ars amandi!
În poezia Amorul unei marmore din 1868, Eminescu se lamenta în maieră faustică: „De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu!”. Aproape un deceniu mai târziu, poemul Strigoii aducea în prim-plan imaginea androginului demonizat. Prin iubire, însă, demonismul se putea sublima în titanism. Barbarul Arald trăiește o „palingeneză” care transformă dezlănțuirea forței brute într-una a sentimentului. Foamea de spațiu se convertește la o aventură introvertită, abisală.
Demonul este posedat, apoi, de o nestăvilită dorință de a se manifesta demiurgic. Imposibilitatea aplicării totale a principiului creativ asupra materiei, conduce la renegarea realității în favoarea visului sau a fantasticului lucid, specific eroilor lui Edgar Allan Poe. Pronia divină și idealul kalokagathiei sunt mistificate prin divizarea și multiplicarea obiectului cunoașterii. Promotor al unei cunoașteri divergente, agentul luciferic se află în deplină concordanță cu lipsa de unitate a lumii fenomenale.
Din punct de vedere etic, geniul se găsește la mijlocul distanței dintre titan și demon. Excelență cognitivă, geniul diapune de o combustie intelectuală care-i permite să calce pragul marilor sinteze. O detentă atât de neobișniută atrage asupra celui ales perspectiva aternității, dar și capcana istoriei. Pentru Jean-Paul Richter, geniul se bucură de o libertate desăvârșită datorită deplinei armonizări între facultățile sale. Coleridge vedea geniul mai ales ca receptacol al imaginației, facultate creatoare și unificatoare prin excelență, în timp ce fantezia – capacitate combinatorie – era cedată talentului . Immanuel Kant statua, la rândul său, că, prin intermediul geniului, „natura dă reguli artei” . Așadar, geniul se află pe calea regală a cunoașterii, însă direcția sa morală este una incertă. Colos intelectual sufocat de veșmântu-i biologic, el dispune de o gândire în act și de o moralitate în potență. În cazul său se verifică dramatic maxima: „L’enfer c’est l’autre”.
Și totuși, nevoia de cultură a societății risipește într-o oarecare măsură dubiile cu privire la caracterul benign al confruntării dialectice dintre atitudinea titanică și cea demonică. Confruntarea dintre opțiunea larg-umanitaristă și cea individualistă, dintre spiritul-artist și intelectul pragmatic împiedică reificarea totală a unei lumi în care cunoașterea de mijloc ajunge adesea să-și asume eminența spirituală a înălțimilor, fie ele cristaline sau încețoșate.