agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 7607 .



Mihai Firică: Cuvinte care nu se văd
article [ ]
Compilation: Perspective Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Valman ]

2007-01-21  | [This text should be read in romana]    | 





Poemele din „Limba șarpelui călător” (Editura Ramuri, 2006) apar târziu în volum, la șase ani de la premierea manuscrisului în cadrului unui prestigios festival de poezie craiovean, poate pentru că Mihai Firică se numără printre acei autori cu „vocație lirică adevărată” (v. Gabriel Chifu), deloc grăbiți să-și vadă numele tipărit pe o carte. E de presupus că, de la forma în care s-au prezentat în concurs și până la varianta finală, versurile au fost distilate de mai multe ori, pentru a li se obține acea tărie și esențializare de care au nevoie și creațiile, și creatorii: „pietrele acolo plutesc pe apă / un lucru obișnuit ca și cum nimeni / nu ar mai crede în apocalipsă / spuneam despre pietre vorbeam / despre traversarea pe apă // din întuneric apare / ne ține de frig” „Traversarea pe apă”).
Mihai Firică selectează din miturile biblice câteva elemente fundamentale, pe care le reinterpretează poetic și le introduce într-o mitologie proprie. El trăiește sub semnul crucii, adică pe orizontală, printre ceilalți oameni (de aici prezența lui „noi” în locul lui „eu”), precum și pe verticală, în sensul unei legături permenente cu divinitatea, dar poezia este intelectualizată, uneori ermetizată, iar simbolurile mistice - decelate în structura metaforică în care sunt introduse.
Unele poeme (v. „Nimic mai mult”) au aspectul unor colinde în care profanul și sacrul se întâlnesc într-un spațiu rarefiat al artei: „când au venit după mine / gospodari oameni de casă cetățeni / de prin partea locului / am stabilit marginea de unde / începe arta așa cum spusesem / arta lor nu-i și arta mea / între noi se umplea groapa cu var”. Statutul artistului este cel de demiurg ce va fi sacrificat („am venit am plecat / pentru ei / eu trăiesc în leagănul morții”), iar relația eu-ei implică lecția, exemplul, diferența și jertfa. Poetul este cel care trebuie, asemenea lui Iisus, să ia asupră-i păcatele cetății și s-o purifice, chiar știind că va bate la porți și că nu i se va deschide: „nu arde nimic mai tăcută ca piatra / beam pe la margini / dormeam pe la porți” („Nimic mai mult”).
Viața ca vis (motiv filosofic / romantic) presupune, în poemele lui Mihai Firică, o neasumare a istoriei, o comuniune de ființe vegetale ori de pietre „incandescente”, supuse pasiv unei combustii exterioare: „vor veni lupii vor lua istoria / de la zero într-un vacarm cu ochii / strânși tunși chilug fără memorie / ne vor rescrie trecutul / fiecare așteaptă liniștit / fertilitatea pământului / comuniunea / peste tot în lutul moale / semne adânci inimi căzute / când se aprinde lampa lupii / zâmbesc amar vorbește-mi ca atunci / suntem totuși împreună / în penumbră pentru istorie pentru / biografi martori uituci // (spre nord treceau călători / cu buzunarele pline / ierburi frumos mirositoare / pietre incandescente / întotdeauna vor ajunge să / nu se mai recunoască” („Visul. Prada”).
În ciuda sentimentului de apartenență la o specie vânată, supusă agresiunilor de tot felul, oamenii nu mai sunt solidari, au pierdut ceea ce-i lega, adică percepția sacrului, capacitatea de transfigurare și de idealizare a lumii înconjurătoare, de aici imposibilitatea comunicării – în plan terestru, cu ceilalți – și în plan astral, cu divinitatea. „Comuniunea” se transformă în „marele tren al tăcerii”, cu destinație vidul: „marele tren al tăcerii / a fost închis în gara prăbușită / cândva mă priveam plecând spre / capitale celebre în praful de cretă / am lăsat urme mă așteptau / o grădină o gașcă un vis prin / parcuri parfumuri de noiembrie / aristocrație alcooluri subțiri / jumătăți de cruci pentru cine / nu pleacă până la urmă” („Marele tren al tăcerii”).
Poemele lui Mihai Firică reușesc să comunice o atitudine resemnată în fața apocalipsei în curs; poetul vede semnele ei prevestitoare și le anunță nu în mod spectaculos, nu văzându-se drept unul din simbolicii săi cavaleri, ci în calitate de martor pasiv ca și piatra (motiv poetic reluat obsesiv): „eu nu mai vreau să înving să port / medalii să fiu chipeșul târgului / pe brațul stâng un cap de tigru / tatuat vreau să-mi prind turul / în sârma ghimpată prizonier / la revedere viață cazonă mă gândeam / să-i plătesc să-i las cu / tablele lor să râd de cozile / lor de rândunică // după un timp au vărsat / saci de capete tăiate / s-au rostogolit până la glezna mea” („Până la gleznă”).
Actul de creație își pierde semnificația sacră într-o lume de artiști alienați, incapabili să comunice și să se comunice esențial: bâiguielile erotice, imitația, derizoriul ascund un vid al trăirii și sărăcie emoțională: „în lumina pură în acest miez / alb mâncat de viermele hârtiei / puteam lua drept bun orice / lucru perfecțiunea poemului legăturile / de la mâna miresei / talentul dresorului / înghesuiți la marginea neantului capăt / de țară o falie între boală și oboseală / ne lăsăm purtați de bâiguielile erotice spre / fericitul pretutindeni concesia sub / ochii noștri carapacea necesară dorința / de care nu ne putem lipsi” („Mai alb ca orice”). Plânsul poetului se aseamănă în aceste condiții cu plânsul inorogului cantemirian, sortit să nu fie auzit și înțeles într-o lume bolnavă incurabil de agnozie auditivă: „plâng și nu știu de ce / dar cine va veni singur își va pierde / sângele dolarul de argint / mărunțișul / trupul în fum decolorat urme / de cerneală din lacrimi de copil” („Plâng și nu știu”).
Destinul poetului care mai caută valori pierdute – puritatea, idealul, comuniunea de tip euharistic, legătura cosmică dintre suflete prin intermediul actului de creație artistică - în epoca actuală, hedonistă, consumeristă, pragmatică, distrugătoare de mituri, este cel al lui Don Quijote: „de altfel pot să creadă orice / ei poartă vina așa cum pui / arma la ochi rumegă / medicamentul o mulțime de voci / închise într-o pastilă vor ajunge / dincolo de hotarul ținutului în care / cade focul // sancho și bucățica lui de zahăr / cutii de conserve și margareta / podoabe ieftine pe drumul mătăsii // pot să zică orice pot să / se supere femeia / se frânge ca pâinea / se-mparte la toți / abia acum am aflat / numele ei repetat în vis / purtat pe buzele tuturor // dar acum știu publicul plătitor / are dreptul la fân / pe lângă casă se furișează / siluete de vânători // (bizonii orașului / stau tolăniți pe tarabe - / un dirijabil peste visul lor) // și-apoi să-ți lași numele / dâra călăuzitoare pentru / băieții care se lasă spre casă umbra / tutunului înaintea umbrei mele / vânatul de clasă” („La toți”).
Șarpele păstrează din mitul biblic conotația de agent al iluziei, al ispitei, al răului inevitabil care, paradoxal, vine să împlinească un plan divin prestabilit. I se adaugă o conotație suplimentară de drum inițiatic spre cunoașterea de sine, de principiu dinamic intern, cognitiv și afectiv: „să continuăm să începem măcar / din crucea drumului spre cel mai / îndepărtat orizont / mâna lui încoace și-ncolo / să-l căutăm sub scoarță șarpele / visează șarpe poate părea o / stângăcie un lucru derizoriu care ne / seamănă simboluri statui / exemple fără haine pe ele” („Peste surâsul invizibil”).
Nevoia de modele, ca și comunicarea cu sens și cu scop sunt derizorii, poetul conștientizând dezumanizarea progresivă, robotizarea ființei umane, pierderea gestului arhetipal: „aștept sub biciul ploii / să mă prindă și pe mine retorica / exercițiul celor de peste 30 de ani / cu ochii închiși să învăț reverența / îndoirea genunchiului / tehnica / mersul spre punctul orbitor / pe sub pământ și în aer / să caut modelul” („Mașina de mers”).
Limba șarpelui călător este o utopie, un mit resemantizat pentru a înlătura opacitatea, măștile și spaima în fața cuvintelor „care nu se văd”: „dar dacă stai deoparte / pe strada veselă // case de ceară timp / de șapte ani petrecuți // printre lucruri atât de simple / sorbind laptele alături de / prietenul tătucul nehuștan / dimineața și seară / va veni și te va iubi / cu lentoarea lui caldă aproape intrând / sub pielea de adolescent // (nu am fost cu ei / am lipsit / le-am stricat numărul / cu bucurie am trecut mai departe / nu am zis nimic) // aproape de fiecare dată / amețit de atâtea lucruri triste / pe care le înregistrezi tifon / peste ochi cuvintele nu se văd / te întrebi cine plutind în / josul râului mai are nevoie de cine / păstrezi ceea ce mai rămâne / vesel mască de plumb / cu iubire păstrezi” („Limba șarpelui călător”).
Tradus impecabil în limba engleză de Victor Olaru și ilustrat cu lucrări de Marcel Voinea, volumul de debut al lui Mihai Firică poate, cum spune Gabriel Chifu în postfață, „trece surprinzător de bine proba timpului”.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!