Muzeul Vinatorii rateaza tinta Ceasusescu



Cirduri de gipane trec zilnic dinspre Bucuresti spre Sinaia pe linga una dintre bijuteriile acestei tari, Muzeul Cinegetic al Carpatilor de la Posada. Al vinatorii adica, asta pentru fetele din dreapta soferilor care n-au oprit niciodata in fata unui muzeu. Cel de la Posada ar putea fi o adevarata fabrica de povesti. Despre vinatoarea pe timpul regilor, despre Ceausescu, un vinator slab, dar cu trofee mari. Drept e ca ar mai trebui umblat si la poveste, si la povestitori.

La zece kilometri inainte de Sinaia, Muzeul Cinegetic al Carpatilor de la Posada, sectie a Pelesului, asaza din 1996 sub ochii turistilor un produs care ar putea sa insemne trezirea noastra dintr-un vechi complex: trofeele de vinatoare ale celui care ne-a fost odata tatuc, Nicolae Ceausescu, dimpreuna cu mostre mai vechi ale vinatorii. Invelite toate sub faldurile unei povesti care fura mintile turistilor si-i fac sa istoriseasca acasa la ei, prin cele Spanii, despre altfel de romani. Am intrat acum citeva zile in muzeul mirosind a rasina. Muzeograful ne-a descris tehnicile de vinatoare, patru la numar, din care cea mai miseleasca, numita “la nada”, i-a adus gloria de mare puscaci lui Ceausescu.
Asa cum muzeografii de la Peles nu mai spun turistilor textul ala vechi, cum ca palatul a fost ridicat din banii poporului, aici, la
Posada, muzeograful povesteste dezinvolt ca si azi, in ciuda unei legi de prin 1996, ursii sint doboriti intre zidurile unde isi asteapta cuminti mincarea. Legea spune ca “la nada” nu pot fi impuscati decit ursii care maninca vitele satenilor si doar in urma unei aprobari speciale din partea ministrului agriculturii. Am aflat cum vina Ceausescu, cum il insoteau cirezile de prim-secretari cu
capul plecat, folositi uneori si drept gonaci, cum asteptau toti, dupa vinatoare, cu paharutele de tuica fiarta in mina sa soarba intii cirmaciul bilbiit. Am auzit si povestea fiecarui record mondial detinut de tara noastra la urs, la cerb lopatar, la mistretul care i-a infuriat pe sovietici, care doborisera unul mai mare, dar l-au omologat un an mai tirziu decit dictatorul nostru.

Vis

Si-am ramas mut de uimire in fata trofeului de capra neagra, impuscata in 1934 prin Muntii Fagarasului de un sas din Brasov, H. Hessheimer. Record mondial nedoborit nici azi. Sub fiecare trofeu statea o fisa tehnica, cu sumedenia de criterii dupa care a fost
omologat trofeul de catre Asociatia Internationala a Vinatorii. Din coltul bucatelor vinatoresti am aflat cum se fragezea mistretul pe timpul lui Cantemir si ce dichis cere acum ingimfatul de fazan trecut prin oalele lui Fane Bercea, din Predeal, cel mai mare bucatar in vinat de pe la noi. O sala mai incolo, gazdele au vorbit, aratind spre manechine, despre vestimentatia unui vinator, despre rostul buzunaraselor, al culorii, al stofei specifice,
despre diferenta dintre costumul de pescar si cel de vinator, dintre hainele pentru un safari si cele pentru vinatoarea in Delta. Am gasit la Muzeul Posada un loc rezervat si literaturii: balade vinatoresti, jurnale de calatorie scrise de straini ce se preumblau cu pusca pe umar prin padurile noastre, era acolo si o copie a primei legi care reglementa, pe la 1880, vinatoarea si anunta pedepsele pentru braconieri. Iata-ne si in fata salonului de vinatoare, doua jilturi si o masa uriasa din lemn nobil la mijloc: pe
masa asta arunca stapinul castelului mistretul insingerat si istorisea mersul vinatorii printre risetele invitatilor si cupele cu vin de culoarea ochilor de urs. Astazi, din difuzoare ascunse, stropi de muzica umplu salonul si camerele din jur. Apuc unul din zecile de pliante aflate la indemina si citesc despre cum trofeul de capra neagra, impreuna cu alea de urs, de mistret, de cerb si altele au
batut lumea cu vapoarele si cum au reusit oasele astea albe sa nasca prin gazete cronici mici, dar istete din pana ziaristilor din Madrid si de la Tokyo. Si cica experti de pe doua continente n-au cazut inca de acord asupra valorii trofeului de capra neagra.
Cei din America l-au pretuit la 400.000 de dolari, iar vest-europenii ii dau peste 600.000. Deh, cearta-se in legea lor!

Fara termopane

Le intreb pe gazde daca e adevarat ce aflasem de pe site-ul muzeului, cum ca vizita contine, la cerere, si un popas intr-o camera de poezie si muzica. “De pe Internet au ajuns la noi turisti si din Australia, haidem in salonul de concert!”, si ne-am pornit catre un corp de cladiri ce strajuiau castelul printesei Martha Bibescu, ars in 1915. Au ramas intregi cladirile anexe, cu fatade din piatra de riu. Nici urma de termopan alb, imbecilizant. Totul e proportie, tihna si bun gust. Se distinge prin rafinament un corp de cladire, cu o parte din ferestre zidite intr-o perete curb. Inauntru, fotolii albe frantuzesti si catifeluri. E folosit ca salon de poezie. In weekend, grupuri de nemti fini, satui sa tot bata Bucurestiul plin de circiumi “romanesti”, cu stergare si cirnati la fereastra, isi petrec dupa-amiezele platind cite 10 euro pe un bilet: cafeluri, susur de flaut si linistea de lemn a evantaielor, in care recita actori si poeti, ba chiar, odata, sa tot fie vreo patru ani de atunci, un bancher suedez a scos el din buzunarul sacoului, zimbind cumva rusinat, un volum cu poezii scrise-n tinerete...

Trezirea

Dar sa tragem cortina! Sa apara din culise masinile murdare de vaselina! Vizita descrisa mai sus la muzeul vinatorii de la Posada e doar una imaginara! In salonul de muzica si poezie n-a calcat niciodata vreun bancher suedez... fotoliile sint, e drept,
frantuzesti, dar albul bratelor dus pe alocuri e semn de noblete in saracie si deruta. E biroul directoarei de la Peles, Gabriela Popa. Directoarea nu-l ocupa decit de vreo doua ori pe an, in rest e incuiat, are chiar si un sigiliu. Pe linga alte zeci de trofee
exista trofeele lui Ceausescu, dar nimeni nu stie povestea care sta in spatele fiecaruia. Citeva date le-am aflat prin telefon de la presedintele AGVPS, Nicolae Selaru (“Ceausescu? Un vinator slab, dar cu trofee mari!”). Muzeograful Cornelia Dumitrescu citeste despre trofeele lui Ceausescu dintr-o carte scrisa de Selaru. Lipseste cea mai importanta reusita vinatoreasca din Romania, trofeul de capra neagra vinat in 1934 de A. Hesseheimer. Trofeul apartine AGVPS Romania. Expus la Posada intre 1996-1998, a fost retras la sediul proprietarului. Selaru spune ca trofeul ar fi suferit o avarie la una dintre coarne, iar asociatia vrea sa execute citeva mulaje dupa el. Un mulaj va fi expus si la Posada. Nu exista spatii destinate gastronomiei, vestimentatiei, literaturii, nu exista nici un site, iar pliantele vor aparea abia peste vreo saptamina in muzeu. Am vazut unul, cu texte de genul: “La muzeul din Posada, aria vinatorii isi gaseste expresia superlativa prin transfigurarea valorii vinatului romanesc in emotie estetica si dimensiune culturala autentica”. Nu se gasesc experti pentru ca nu sint bani pentru ei. Nici vorba de un site: “Am inceput sa lucram anul trecut, e gata peste vreo sase luni, nu gasim un specialist in informatica in Sinaia!”. “De ce nu incercati cu o firma din Bucuresti?” “Nu, nu se poate, trebuie sa stea aici, cu noi, zi de zi, sa rezoneze cu valorile astea de patrimoniu!”, spune Gabriela Popa. Anul trecut au vizitat muzeul 24.000 de persoane. Daca le-am trece pragul mai multi, poate ca am ajuta acest muzeu sa ajunga unul de poveste. Vinatoreasca.