Încă din cele mai vechi timpuri miturile diluviene referitoare la sfârșitul lumii au fost prezente în tradiția tuturor popoarelor. Miturile referitoare la sfârșitul lumii povestesc că zeii s-au supărat pe oameni pentru mulțimea păcatelor lor și că aceștia regretau faptul că au dat naștere unui pământ perfect. Legendele au pus în evidență “mobilitatea originii”. Această origine nu se găsește numai într-un trecut mitic, ci și, într-un viitor fabulos. Cea mai răspândită poveste a Potopului este cea prezentată în Biblie în capitolul “Facerea (Geneza)”, capitolele VI-IX. Cu toate acestea experții Bibliei au căzut de acord, recunoscând în povestea despre Potop – așa cum a fost ea istorisită în cartea Genezei, prezența a două texte diferite ca origine, care au fost combinate, astfel încât, să dea iluzia unei povestiri unice și omogene. Cele două cărți se numesc Documentul Yahvist și Codul Sacerdotal care este asemănător cu versiunea babiloniană.
Nu numai în Biblie se vorbește despre potop, ci și în cea mai veche epopee a omenirii, și anume “Epopeea lui Ghilgameș” în care eroul Ghilgameș ajunge la strămoșul omenirii Utnapiștim supraviețuitor al potopului. De asemenea legendele și miturile diluviene pot fi întâlnite și la mexicani, greci, egipteni, chinezi, fenicieni, maiași etc. Toate sau aproximativ toate relatează despre un cataclism, potop cauzat de păcatele locuitorilor din aceste zone.

Potopul mit sau realitate istorică

În decursul timpului mulți au considerat relatarea Potopului din Biblie (Geneza Cap. 6-9) drept o simplă poveste demnă de a ne impresiona. Și totuși, cercetarea miturilor și legendelor diluviene, dar și arheologia ajung la o concluzie uluitoare: Potopul a existat aevea. Nu e de mirare deci că potopul este pomenit în vechile scrieri caldeene, chineze, indiene, grecești, mexicane, semite, americane, egiptene, feniciene și nu numai. Miturile diluviene referitoare la sfârșitul lumii ilustrează cel mai bine concepția privind înoirea anuală a lumii. Acestea sugerează că există anumite distrugeri și creații din nou ale lumii, că există o - întoarcere la origine – în sensul literar al cuvântului, adică o regresiune a cosmosului spre starea amorfă și haotică de o nouă cosmogonie. Până la miturile despre Potop celelalte mituri erau cosmogonice și de origine. Mituri care povestesc ceea ce s-a întâmplat deja. Ideea “perfecțiunii începuturilor” a fost proiectată într-un viitor atemporal. Dar miturile referitoare la sfârșitul lumii au jucat un rol foarte important în istoria omenirii. Ele au pus în evidență “mobilitatea originii”. Această origine nu se găsește numai într-un trecut mitic, ci și, într-un viitor fabulos. La această concluzie au ajuns stoicii și neopitagoricienii, prin elaborarea sistematică a ideii veșnicei întoarceri a lucrurilor. Altfel spus Potopul realizează la scară macrocosmică ceea ce, simbolic, se efectuează în timpul sărbătoririi Anului Nou: “sfârșitul lumii” și al umanității păcătoase, pentru a face posibilă o nouă creație. La multe popoare care nu cunoșteau scrisul, legenda potopului a rămas pe calea tradiției, prin viu grai. Dr. Johannes Rien (Germania) într-un studiu făcut tradiției Potopului menționa că: “Dintre toate tradițiile, nici una nu e atât de generală; atât de răspândită… ca Potopul.” Să nu uităm că D. Richard Andrée a adunat nu mai puțin de 88 referiri diferite la potop: 20 din Asia; 5 din Europa; 7 din Africa; 10 din Australia; 46 de la popoarele din America. Un număr mare de legende diluviene se găsesc mai cu seamă în memoriile călătorilor sau cercetătorilor etnografi. Eruditul mitolog J. G. Frazer a adunat în primul volum al monumentalei sale opere “Folclorul în vechiul testament” un imens material referitor la credințele sălbaticilor asupra Potopului și mântuirii omului.
Chiar dacă sunt diferite toate aceste legende diluviene au trei puncte comune:
Toate menționează că a fost un Potop de ape pe Pământul care va fi nimicit omenirea.
Toate (sau aproape toate) afirmă că mijlocul de salvare va fi fost o corabie.
Toate susțin că o sămânță de oameni a fost salvată de la nimicire, unele chiar precizează cifra 8.

Potopul nu a existat în viziunea scepticilor

Cu toate că J. G. Frazer recunoaște că există foarte multe tradiții diluviene el este sceptic în ceea ce privește Potopul ca atare. El spune că “numeroase legende diluviene răspândite în lume exprimă reminiscențe, mai mult sau mai puțin imperfecte, confize și denaturate ale acestui cumplit cataclism. (…) Potopul nu a existat atât cât Pământul ar fi fost locuit de oameni ”. În acest sens J. G. Frazer îl dă ca exemplu pe Leibniz care spunea că Pământul “a fost la origine o masă aprinsă și luminoasă, care, de la crearea sa, n-a încetat să se răcească. Când scoarța exterioară s-a întărit suficient de mult pentru a permite vaporilor să se condenseze, aceștia au recăzut și au format un ocean universal, care a acoperit și cei mai înalți munți și întreg globul”. Mitograful și etnograful Frazer nu exclude posibilitatea ca multe din aceste mituri să ascundă un sâmbure de adevăr (bazate pe unele inundații din anumite regiuni datorate oceanului). Referitor la versiunile babiloniene sumeriene și evreiești ale Potopului. Frazer spune că de fapt aceste tradiții s-au întipărit în mintea oamenilor de atunci ca fiind o inundație dezastruoasăcând acestea se datorau topirii zăpezii, ploilor abundente însoțite de ieșirea din matcă a cursului fluviului Eufrat sau Tigru. Dacă J. G. Frazer consideră că miturile sunt simple povestiri, Mircea Eliade este de altă părere și anume că, “mitul într-o comuniune arhaică, adică în forma sa vie, originară, nu este o simplă istorie povestită, ci o realitate trăită care s-a petrecut în timpuri străvechi și că influențează în continuare lumea și soarta oamenilor”. Legendele trădează o concepție ciclică a cosmosului și a istoriei: o epocă este suprimată catastrofal (din cauza fărădelegilor) și începe o nouă epocă stăpânită de oameni noi. Într-un mare număr de mituri Potopul se leagă de un păcat ritual, care a provocat mânia ființei supreme; uneori el rezultă doar din dorința ființei divine de a pune capăt omenirii. Potopul (declanșat de păcatele omenirii) a deschis deopotrivă calea unei creări din nou a lumii și unei regenerări a omenirii. Legendele referitoare la Potop sunt cele mai numeroase și aproape universal cunoscute. Pe lângă miturile diluviene, și altele relatează distrugerea omenirii prin cataclisme de proporții cosmice: cutremure, incendii, prăbușiri de munți, epidemii, etc..
Evident acest sfârșit al lumii n-a fost radical: el a fost mai curând sfârșitul unei omeniri, urmat de ivirea uneia noi. Dar cufundarea totală a pământului în ape sau distrugerea lui prin foc, urmată de ivirea unui pământ virgin, simbolizează regresiunea către haos și către cosmogonie. Confirmarea legendelor Potopului vine și de la o expediție arheologică a lui A. H. Layard în Ninive (cetatea Ninive este pomenită și în Biblie, Geneza, cap. X, 10-12 în care se spune că Nimnor unul din urmașii lui Noe “… trecu în Asur unde a zidit Ninive, cetatea Rehebot, Calah…”) între 1845-1847 unde scoase la lumină unul din palatele lui Sanherib. Iar în 1849-1891 într-o altă expediție dezgroapă palatul lui Asurbanipal și alt palat al lui Sanherib, aducând de acolo un impresionant număr de tăblițe din lut. Din întâmplare un tînăr funcționar al muzeului Britanic, George Smith cunoscător al scrierii cuneiforme, copiind unele tăblițe, a dat peste un fragment pe care erau următoarele cuvinte: “Corabia s-a oprit pe muntele Nisor. Eu am trimis un porumbel și el s-a dus. Porumbelul a mers și un loc de odihnănu a găsit și s-a întors”. Smith și-a dat seama de asemănarea cu relatarea din Biblie (Geneza, Cap. VI-IX). Căutând restul tăblișei a mai găsit alte două relatări despre Potop. Marea descoperire a fost făcută publică în decembrie 1872 Societății de Arheologie din Londra. Până acum se cunoștea o versiune biblică și versiunea babiloniană a Potopului, descrisă de istoricul Verosus, un contemporan al lui Alexandru Macedon, dar și celor datorate scriitorilor greci care pomenesc de Potop: Aristotel (sec. IV î. Chr.),Platon (sec IV) și cea dintâi versiune al lui Deucalion, versiunea satiricului și retorului grec Lucian (sec. II d. Chr.) într-un opuscul intitulat “Despre zeița Siriană”.

Mitul diluvian în viziunea iudaică și asiro-babiloniană

În Biblie la capitolul Geneză (Facerea) descrierea Potopului este prezentat ca cel mai important eveniment după facerea lumii. Iahve (Dumnezeu) a văzut că “răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele”. Dumnezeu a regretat că îl crease pe om și a hotărât pieirea spiței acestuia. Numai Noe, soția și fii săi (Ham, Sem și Iafet) cu soțiile lor vor fi salvați. Pentru că “Noe era un om drept și fără pată și mergea pe calea Domnului”(Cap. VI; 9). I s-a dat instrucțiuni precise de către Dumnezeu și a construit arca și a umplut-o cu reprezentanți ai tuturor speciilor de animele și nu numai. “În anul șapte sute al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a 17-a a lunii aceia, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului cel mare și s-au deschis jgheaburile cerului. Și a plouat pe pământ 40 de zile și 40 de nopți. Când apele s-au retras, arca s-a oprit pe muntele Araret. Noe a ieșit și a adus jertfă. Dumnezeu “a mirosit mireasmă bună” și, împăcat, a promis să nu mai blesteme niciodată pământul “pentru faptele omului”. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe și cu urmașii lui și semnul acestui legământ a fost curcubeul. În acest fel fiii lui Noe au devenit strămoșii unei noi umanități.” După descoperirea făcută de cercetătorul George Smith ziarului “Daily Telegraph” din Londra aceșta îl trimite la Ninive să caute celelalte fragmente spre a întregi această versiune asiriană a Potopului. În cele patru expediții făcute la Ninive, prof. Smith avea să descopere o imensă bibliotecă formată din 30.000 de tăblițe și cilindri care au aparținut colecției împăratului Asurbanipal (668 - 626 î. H., ultimul mare împărat al Asiriei). În tăblițele descoperite se mai găsesc și alte versiuni ale potopului. O tăbliță spune că toată omenirea a fost nimicită într-un Potop, cauza dezastrului fiind păcatele umanității. Doar câteva persoane și animale au scăpat, refugiindu-se în corabia lui Phitutroth – un fel de Noe caldeian. Scripturile mai spun că Potopul a pustiit 7 zile, iar după ce s-a terminat pustiirea, cei din corabie au dat drumul la trei păsări ca să cerceteze Pământul: un corb, o rândunică și un porumbel. Se observă iată asemănarea relatării caldeene cu cea biblică. O altă tăbliță din biblioteca lui Asurbanipal ne spune că Dumnezeii la un sfat au hotărât Potopul și au cerut lui Karitndra să-și facă o corabie destul de mare pentru el, familie și animale. Când corabia a fost gata, au intrat în ea, au închis ușa și a început potopul care a distrus omenirea.
Referiri la Potop apare și în cea mai veche epopee a omenirii “Epopeea lui Ghilgameș” datând din jurul anului 3000 î.H., în care sumerienii au transcris în cuneiformă pe sute de tăblițe de lut, poeme mitologice, imnuri și psalmi. Pe unele tăblițe s-a găsit un poem care vorbește despre un personaj numit Ghilgameș. Poemul a fost identificat pe 12 tăblițe cu un total de (aproximativ) 3600 rânduri. Fiind inscripționat cu mult înaintea Genezei lui Moise. Iată ce spun la rândurile 132-133:
“Am privit deasupra apelor, era liniște,
Și toată omenirea era întoarsă în țărână.”
După câteva peripeții, eroul Epopeii, Ghilgameș ajunge la strămoșul omenirii, Um-napiștim, Utnapiștim sau Uta-nopiștim care a supraviețuit Potopului: un fel de Noe sumerian. Acesta îi povestește despre catastrofă într-o descriere de 200 de versuri. Sfatul zeilor fusese cel care hotărâse să piară cetatea Surippak, împreună cu tot neamul omenesc și toate viețuitoarele pământului. Dar zeul “Ea” – protectorul oamenilor îl vesti pe Utnapiștim (Um-napiștim) de ce va urma. Pentru a nu călca făgăduința dată celorlalți zei de a nu spune nici unui muritor despre Potop, acesta povesti totul unei trestii, îndărătul căreia se afla Utnapiștim.
“Om din Șuripak, fiu al lui Ubara-Tutu, croiește o casă și fă o corabie (…) ia în corabie tot felul de semințe de viață. Corabia ce trebuie să faci (…) să aibă dimensiunile exact măsurate, să corespundă între ele lungimea și lățimea (…) apă de băut și făi acoperiș.” Autorul, descrie apoi Potopul “… Cădeau apele peste oameni ca o bătălie. Unul nu mai vedea de celălalt, nu se mai cunoșteau oamenii în cer. Zeii se înspăimântară de potop, fugiră și se înălțară în cerul lui Anu (partea cea mai înaltă a cerului, dincolo de atmosfera pământească). Zeii tupilați ca niște câini, stau culcați în afara lumii.” Șase zile și șase nopți se revărsară asupra omenirii Potopul, iar în a șaptea zi ploaia încetă și marea se liniști. Viașa pierise pe Pământ, iar Utnapiștim îngenunche și mulțumi plângând zeilor de îndurarea lor.
După 12 zile, un ostrov apăru, iar corabia se opri pe muntele Nitsir.
Și acest poem are certe asemănări cu Biblia:
îndrumarea dată;
pregătirea corabiei;
potopul cu furtună;
nimicirea oamenilor;
păstrarea vieții;
trimiterea de păsări pentru cercetarea Pământului;
aducerea unei jertfe de mulțumire acceptată dându-se asigurarea că nu va mai fi alt Potop.
“Când veni a șaptea zi lăsai afară o porumbiță, îi dădui drumul, porumbița zbură și veni înapoi că nu găsea unde să stea. Lăsai afară un corb, îi dădui drumul: corbul zbură și nu se mai întoarse. Atunci lăsai afară tot ce era în corabie, către cele patru vânturi și adusei jertfă de mulțumire pe vârful muntelui”.
În descrierea Potopului făcută de către Berosus apar cam aceleași elemente. “În timpul domniei lui Xisutros, al zecelea împărat al Babilonului, a fost un mare Potop. Înainte de a veni Potopul, Cronos a apărut regelui în vis și l-a înștiințat că în ziua a 15-a a lunii, Daisios toți oamemi vor pieri prin Potop. El, i-a spus… să-și facă o corabie, să intre în ea cu familia sa, cu prietenii săi cei mai dragi, să depoziteze în corabie provizii și mâncare, băutură și să determine animalele sălbatice, păsări, patrupede să intre în corabie… Xisutros a ascultat și a clădit o corabie, a adunat ce i s-a poruncit și s-a îmbarcat cu soția, cu copiii și cu prietenii săi cei mai intimi. Potopul a venit…”. Și în această descriere corabia s-a oprit pe un munte în Armenia, a dat drumul la păsări și a adus jertfă de mulțumire. Mexicanii pomenesc de Coxcox și femeia sa, Xochiquetyal, care s-au mântuit într-o corabie din Potop. Indigenii din Þara de Foc cred că Potopul a fost pricinuit de căderea Soarelui în mare.
După istoricul spaniol Herrera, indienii de altă dată spuneau că potrivit unei tradiții moștenite de la strămoșii lor, cu mult înainte de orice. Iaca (zeu) s-a petrecut un uriaș Potop: marea trecu malurile, Pământul fu acoperit cu apă și toți oamenii pieriră, în afară de câțiva care rămaseră în scorburi și ei repopulară apoi țara. Și în provincia Michoacan (Mexic) există o tradiție diluviană în care se spune că: Tepzi, dimpreună cu femeia și copiii săi, se urcară într-o corabie de cum începu Potopul.
Într-o expediție recentă a cercetătorilor americani Dana și Ginger într-o neexplorată regiune din Mexic au găsit o veche descriere Maia a Potopului. Unele detalii ale acestei istorisiri, ce era cunoscută de vechile triburi de băștinași ai Americii Centrale sunt puțin fantastice. Totuși elementele de bază sunt comune cu cele biblice:
că a fost un potop care a acoperit Pământul
că potopul a nimicit oamenii și viețuitoarele
că un om cu familia sa a fost salvat într-o corabie împreună cu animalele și păsările
că la sfârșitul Potopului s-a dat drumul la păsări
nici frunza de măslin nu a fost uitată.
Povestiri despre Potop s-au găsit și la vechii locuitori din Sudan, Africa, la indigenii din Alaska, din Hawaz, Groenlanda, Sumatra, Polinezia, Micronezia, Malaezia, Noua Guinee, la tribul Batac, indieni, egipteni, chinezi, greci chiar și la români.

China antică și miturile diluviene

Chinezii spun în miturile lor că “… în timpul străvechi a avut loc în China un potop îngrozitor (în timpul împăratului Yao).”. În inscripțiile pe oase de vite cornute și pe carapace de broaște țestoase herogliha “xi” cu sensul “în trecut, în vechime”, este înfățișată ca un Soare, iar sub el sau deasupra lui se ridică valuri înspumate, ceea ce ar însemna că în vremurile de demult s-a produs o inundație (potop) îngrozitoare și că oamenii nu trebuie s-o dea uitării”. Într-una din legende se spune că Gun și Yao au potolit potopul, Yao a fost într-adevăr un împărat nefericit. În timpul domniei sale, după o secetă cumplită a urmat o mare revărsare de ape. În scrierile istorice se spune că acesta a fost un mare potop care a durat cel puțin două zeci și doi de ani. Puhoaiele se revărsau asupra întregii Chine. Unii oameni se urcau în munți pentru a se ascunde în peșteri, alții se suiau în vârful copacilor, învățând să-și dureze cuiburi ca ale păsărilor. Grăunțele pieriseră, în schimb, copacii și ierburile crescuseră stufos. Fiarele și păsările de pradă se înmulțiseră, într-atât încât îi alungau pe oameni din sălașurile lor. Oamenii se împuținau pe zi ce trecea, și în locurile unde inundația încă nu ajunsese sau se revărsase vremelnic, rămăseseră doar păsările și jivinele. La sfatul guvernatorilor și prinților de feude convocat de Yao se hotărî chemarea lui Gun, care era prinț de “bo”. Gun a luptat cu stifiile apelor nouă ani, dar fără nici o izbândă, din pricină că el avea apucături rele. Shun, care a cârmuit țara după Yao, i-a poruncit lui Gun și Yu, să pună capăt potopului. Þinând seama de neizbânda tatălui său care a zidit diguri, Yu a săpat canale pe unde să se scurgă apa.
Într-un alt mit chinezesc se spune că Potopul a fost cauzat de fărădelegile săvârșite de oameni și de faptul că au încetat să creadă în “calea cea dreaptă”. Fărădelegile au stârnit mânia stăpânitorului ceresc, care a
slobozit potopul drept advertisment. Acest mit amintește de Facerea Lumii (Geneza) din “Vechiul Testament”. Din mulțimea zeilor din cer, numai Gun încerca o milă profundă. Tocmai când căuta un mijloc de a potoli potopul, trecu pe lângă el o bufniță și o broască țestoasă și la întrebările lor le lămuri pricina mâhnirii sale:
“- Să domolești puhoaiele nu-i un lucru greu, spuseseră într-un glas bufnița și broasca.
- Cum dară să fac? Întrebă zorit Gun.
- Tu ști că în patul ceresc se află o comoară care se chiamă Xirang?
- Am auzit, nu știu însă despre ce e vorba.
- Xirang este un fel de lut care se poate mări la nesfârșit. Dacă te uiți la el nu e mai mare ca un bolovan obișnuit. Dar dacă este aruncată pe pământ, această bucățică crește dintr-o dată și alcătuiește munți și diguri. (…)
- Acesta-i lucrul cel mai prețios al stăpânitorului ceresc.(…) Xirang-ul fiind comoara cea mai de preț, era păstrat într-un loc tainic și inaccesibil și păzit de duhuri neînfricate.” Dar Gun se pricepu să-l găsească și să pună mâna pe el.
Dobândind xirang-ul, Gun începu să astupe cu el puhoaiele, iar apa se scurse în pământ. Curând stăpânul ceresc a aflat că prețioasa sa comoară a fost furată. Drept urmare, trimise numaidecât pe pământ pe zeul Zhurong care îl ucise pe Gun sus, pe Yushan – Muntele penelor de pasăre – și îi luă înapoi restul de Xirang. După cum spunea zicala, “Când înalți un munte de nouă reni, din pricină că îți lipsește ultimul coș de pământ nu poți duce treaba la bun sfârșit.” Tot astfel lui Gun îi lipsea puțin să ajungă la izbândă, dar totul s-a dus de râpă. Drept urmare apele s-au revărsat din nou, acoperind tot pământul. (Gun nu a fost singurul erou viteaz. În mitologia greacă îl întâlnim pe Prometeu, cel care a furat focul din Olimp și l-a dăruit oamenilor. Drept pedeapsă, Zeus l-a ținut de o stâncă a muntelui Caucaz și a poruncit unui vultur fioros să-i ciugulească ficatul, iar vântului, zăpezii și ploilor să-i nimicească trupul. A trecut multă vreme pînă cînd Heracle – erou din lumea pămîntească la slobozit pe Prometeu.).
El avea o inimă mare iubitoare, astfel, sufletul său nu a părăsit trupul. În pântecele său a rodit o nouă viață – acesta era fiul său Yu. Yu a crescut în el pentru ca fiul să-i poată continua opera. Aflând că vreme de trei ani leșul lui Gun nu a putrezit, stăpânitorul ceresc i-a trimis pe unul din zei cu sabia fermecată Wudau să-i ciopârțească trupul. Trimisul cerului sfârtecă trupul lui Gun, iar din acesta ieși un dragon de apă. Acesta era Yu care datorită inimii lui bune și miloase l-a convins pe stăpânitorul ceresc să-i de-a lutul ceresc pentru a potoli potopul. Mai mult chiar stăpânul ceresc i-a dat lui Yu drept ajutor pe dragonul Yinglong. Acest lucru l-a înfuriat pe zeul apelor Gonggong, care a ridicat valuri uriașe. Cu ajutorul zeilor din lumea subcerească Yu l-a învins pe zeul apelor și cu ajutorul lutului fermecat a oprit puhoaiele, zăgăzuindu-le. Legenda lui Deucalion era cunoscută în toată Grecia și multe cetăți își însușeau cinstea de a fi în legătură cu eroul său. Atenienii credeau că Deucalion se refugiase la Atena, unde clădi templul lui Zeus ploiosul. Pe această legătură se adaugă în ultimele veacuri elemente din legendele semite. Și totuși – în cetatea frigiană Apaneea Ciboenus (cibotus ănseamnă corabie) s-au găsit chiar monede pe care erau reprezentate o corabie, o pereche de oameni și era gravat numele “Noe”. În vechile tradiții românești “uriașii supărați pe răutățile băștinașilor (muntenilor) au aruncat munții în mare și din revărsare, a fost un Potop, puțini au fost cei curați la suflet, care au scăpat, ascunzându-se în scorburi.” Potopul se constată și din termenii folosiți în precizarea timpului. Istoricul antic Berosus și scrierile cuneiforme pomenesc de 10 monahi, care au trăit “înainte de Potop” deci se afirmă că a existat Potopul.


Descoperirile arheologilor martore ale Potopului

Cercetătorii Bibliei fac legătura între acești 10 monahi și capitolul X din Geneza, unde sunt înșirați cei 10 patriarhi de la Adam la Noe. Berosus mai susține că scrisul a fost inventat nu după Potop, ci înainte de acest eveniment. Pe tăblițele cu scriere cuneiformă se spune că un împărat avea mare plăcere să citească scrierile rămase “dinainte de potop”. Împăratul Asurbanipal care a înființat vestita bibliotecă de la Ninive, amintește de “inscripțiile din timpul Potopului”. Ce a ce spune Biblia este confirmat și prin săpăturile arheologice. În 1929 trei echipe de savanți au făcut săpături în Mesopotamia, ajungând la concluzia că în trecutul îndepărtat un mare Potop de ape a îngropat toată civilizația.
Expediția arheologică condusă de Sir C. Leonard Woollez a făcut săpături la vechea cetate Ur în Caldeia, la vreo 18 Km depărtare de locul unde se crede că a fost grădina Eden. După ce au coborât cu săpăturile la 20 metri adâncime, au dat peste un strat de norio aluvial. Acel strat are aproape 3 metri grosime. În el nu s-a găsit nici o urmă de civilizație. Până la el s-au descoperit cioburi, unelte, obiecte diferite, la fel și sub el. Dr. Woollez examinând vestigiile civilizației găsite sub depozitul de noroi aluvial care erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat: “Trebuie să fi fost o dezlănțuire năpraznică, grozavă și definitivă, care a tulburat continuitatea istoriei anterioare…”
Altă expediție a făcut cercetări la cetatea Fara. Sub conducerea Dr. E. Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la aproximativ 75 Km mai la nord de valea Eufratului. Se presupune că aici a trăit Noe și și-a făcut corabia. Expediția doctorului Schmidt a găsit și ea un strat de noroi aluvial care era compus dintr-o amestecătură de pământ galben și nisip. Sub acest strat s-au găsit cărbuni de lemn și cenușă, vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casă, toate ducând la ipoteza conform căreia, populația a fost lovită pe neașteptate de o mare catastrofă “a fugit în dezordine și grăbită, părăsind case și toate cele aparținătoare”.
Cealaltă echipă de arheologi condusă de prof. Dr. S. Langdon de la Universitatea din Oxford a făcut săpături la cetatea Chiș situată la aproximativ 150 Km mai sus pe Eufrat. Și aici s-a găsit stratul de noroi aluvial în grosime de 1,65 metri, fără nici un fel de obiecte. Astfel, alături de mituri și legende arheologia confirmă existența potopului.

Bibliografie

1. Almanah Ramuri, Craiova, 1966.
2. Biblia (Ortodoxă), tipărită în 1991 de Institutul Teologic.
3. Ovidiu Drimba “Incursiuni în civilizația omenirii”, vol I, Ed. Excelsior-Multi Press, 1993.
4. Zuan Ke “Miturile Chinei Antice”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
5. Mircea Eliade “Sacrul și profanul”, Traducere din limba franceză de Rodica Chira, Ed. Humanitas, 1992.
6. Petru Popovici “Biblia este totuși adevărată”, Ed. Lumina Lumii, 1992.
7. Mircea Eliade “Încrucișarea labirintului”, Ed. Dacia, 1993, (Culegere de articole)
8. Mircea Eliade și Ioan P. Culianu “Dictionar al religiilor”, Ed. Humanitas, 1993.
9. Mircea Eliade “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Traducere din limba franceză de către Cezar Baltag, Universul Enciclopedic și Editura Științifică, București, 1999.
10. Mircea Eliade “Tratat de istorie a religiilor”, Tradusă din limba franceză de Mariana Noica, Ed. Humanitas, 1993.
11. Mircea Eliade “Morfologia religiilor”, Ed. Jurnal literar, 1993.
12. J. G. Frazer “Folclorul în vechiul testament”, Traducere și adaptare Harry Kuller, Ed. Scripta, 1995.
13. “Epopeea lui Ghilgameș”, Tradusă de Virginia Șerbănescu și Alexandru Dima, Ed. Mondero, București, 1998.
14. Constantin Daniel “Gândirea asiro-babiloniană”, Ed. Științifică, 1987.
15. “Basmele românilor”, București, 1898.
16. Mircea Eliade “Aspecte ale mitului”, Tradusă din limba franceză de către Paul G. Dinopol cu o prefață de Vasile Nicolescu, Colecția Eseuri, 1979.
17. Stith Thompson “Motif – Index of Folk - Literature”, Vol I, Ediție revăzută, Bloomington, Indiana, 1955

poza de inceput: http://www.stud.isu.ru/legion/bigimg/rain.htm