Prietene, sunt sigur că știi despre ce vorbesc. Și tu, ca și mine, te-ai lăsat ritualic de scris în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara, ca o lepădare de Satana a nașului înaintea botezului.

Și pe tine te cuprinde ciclic angoasa că n-ai puterea de a-ți spune cuvântul, că în tine toate versurile mor, că ai fost, ești și vei fi antonimul valorii, că alții sunt mult mai buni, mai frumoși și mai scriitori decât tine. Simți cum impactul dintre trupul tău poetic, aflat până mai adineauri în plutire liberă, și realitatea de beton îți frânge dureros coloana vertebrală a ideilor. Te simți de parcă toate nefericirile lumii ar purta, în subsolul paginii, semnătura ta, care urlă la tine cu toate puterile, mai să îți spargă timpanele gândurilor:

„Măi diletantule, măi ratatule cu pretenții de creator de iluzii, renunță o dată pentru totdeauna la ideea că e ceva de capul tău! Du-te și repară motoarele concretului din mintea ta plină de fumuri și mai șterge praful de pe tomurile alea pe care le ții în bibliotecă degeaba! Și dacă tot faci asta, mai deschide și tu o carte, că așa poate îți dai și tu seama că adevărata literatură nu e ceea ce faci tu! Lasă-te de sportul ăsta, că mai mult distrugi poezia, îți bați joc de ea, dezonorezi statutul de poet și chinui pe toți cei cărora le cerșești atenția asupra încercărilor tale lamentabile!“

Și te lași de scris, a zecea oară pe parcursul unei singure zile. Te ridici, te scuturi frumușel de colbul dezamăgirii și-ți spui: „ ...mai scriu doar o poezie, așa, de adio, și gata!“ Ești ca alcoolicul care are nevoie de încă un pahar ca să iasă din sevraj, jurând că după aceea nu va mai pune strop de băutură în gură. Dar mai urmează și al doilea poem, apoi al treilea... și când te uiți în urmă ai din nou coșul inimii plin de hârtii mototolite... pe care... le-ai... băut.

Și cum curajul bețivului nu-ți dă pace, te trezești gata să te iei de piept și cu Dumnezeu dacă îndrăznește să spună că nu scrii bine.
Qui, moi?? Geniul? Demiurgul beției de cuvinte? Ce știi tu? Cum adică, banal? Cum adică, stângaci? Cine-i ăla, Nichita, de zici că îl plagiez? Cum adică lipsă de originalitate? Nu înțelegi nimic! Vezi-ți mai bine de scrijeliturile tale, invidiosule (care ești!). Sari la carotida mea literară că ți-e ciudă că nu scrii ca mine!
Stop-cadru! Și-ți dai seama că de fapt te cerți cu propria ta reflectare în apele iluzorii ale unei oglinzi aburite. „Vorbești cu mine?? CU MINE??“

Și din nou cazi, și din nou te ridici, și din nou te lași de scris - răbojul zilei arată încrustată a 25-a liniuță.
Dar oare într-adevăr putem scăpa vreodată de blestemul cuvântului? Oare a te lăsa de scris nu e ca și cum ai încerca să îți resculptezi în palmă linia inimii?

...Acum te las, prietene. Am o treabă importantă de făcut: mă duc să mă las de scris. Mai scriu doar o poezie, una mică de tot, că am o idee faină și ar fi păcat să se piardă, apoi gata! Nu mai scriu un rând în viața mea!