A disparut muzica folk!?!!
- o intrebare decenta pentru o realitate trista -

Am iesit ieri in oras, cimentandu-mi in minte un obiectiv indraznet: sa-mi cumpar o caseta cu muzica folk!
Simteam in suflet o urma de indoiala cu privire la rezultatul cautarilor mele, dar mi-am luat inima in dinti si am plecat la drum, inarmat cu rabdare.
Ca eroii din basme, am strabatut 3 intersectii nesemaforizate, 3 treceri de pietoni si am refuzat politicos trei cersetori cu statut de vedeta, pana ce, fericit, am gasit o taraba la care am auzit pe cineva (P.S.: cred ca indragostit peste masura) urland ”esti femeia nambar oan”, intr-adevar o declaratie originala si in acelasi timp socanta… de dragoste!
M-am apropiat timid de taraba unde declaratia de dragoste era in desfasurare. In spatele tarabei un tip inalt, ras in cap, se juca la butoanele unui casetofon deosebit, care probabil ne vizita tara, dupa marca, tocmai din Japonia ( a auzit ca la noi in tara avem fete frumoase si a vrut sa se convinga prin intermediul propriilor difuzoare).
Vanzatorul parea o persoana importanta ce impunea respect: ketchup-ul, in forma de cravata, unea pe verticala barbia si hamburgerul pe care atent il studia(“SA NU LIPSEASCA NIMIC!”) cu burta scoasa in evidenta ca urmare a consumului catorva halbe de bere si a ritmului antrenant in care se misca, incercand parca sa impresioneze casetofonul, coleg de breasla in ale cantatului, sa-l impulsioneze si sa-l bucure cu unduirile pline de atractie magica a catorva randuri de grasime ce constiincios isi ocupasera locurile pe suprafata cuprinsa intre cureaua neglijent rupta si gulerul camasii viu colorat in nuante de bej, mustar si verde-mucegai.
Nedorind sa va indepartez de subiect si sa va prelungesc asteptarile prin imaginile pastelate ale personajului mai sus descris, va spun ca am avut curajul sa arunc o privire pe oferta bogata de casete expuse publicului larg. Cautam o caseta pe care sa scrie Dinu Olarasu!
Nedeslusind printre copertile casetelor cu fete care mai de care mai “imbracate” in costumul Evei si, spunandu-mi in gand ca domnul Olarasu n-ar fi in stare de o asemenea "vestimentatie", sau poate nu il zaresc eu printre atatea “sirene de apa manelata”... m-am gandit sa vin cu o intrebare la care sa-mi raspunda sincerul si bine dispusul vanzator.
In consecinta, am intebat - incercand sa acopar zgomotul casetofonului care tocmai ne povestea cum o persoana, de mic copil a avut tot ce si-a dorit - daca nu cumva are o caseta cu Dinu Olarasu.
“Ce sa am?” – a urlat vanzatorul politicos catre fata mea lasandu-mi timp sa regret ca nu am cu mine o umbrela pentru a ma apara impotriva unei banale ploi marunte intiparite acum pe chipul meu ratacit...
I-am repetat numele pe care il cautam, si l-am lasat putin pe ganduri, in timp ce desi inconstient, dar parca meticulos, incerca sa-si mai deseneze o cravata perfect paralela cu prima, ca rezultat al molfaitului scapatat, dizgratios de sublim al unui hamburger autohton!
Dupa un minut si o inghititura zdravana de suc, ce pare-mi-se ca i-a mai adus sufletul la loc dupa atata efort de gandire, imi spune ca: el nu are decat Guta si De Vito(P.S.-nota lui, noul nume a lu’ Adrian) pe taraba mai cunoscuti si altii care canta bine - imi intinde trei casete cu dezbracaturi - da’ de Nicu ala Olaru sau Olasu, cum i-o fi spunand, n-a prea auzit, in ultimul timp. Dupa parerea lui: conteaza si casa de productie la care iese caseta; cica poate nu face fata la comenzi...
Uimit de concluzie si de capacitatea de a discerne a vanzatorului de casete, ma dau batut pentru moment, si in timp ce incerc sa corectez in mintea mea numele de Dinu Olarasu, pentru prima data ma gandesc la ideea disparitiei muzicii folk de pe piata, probabil din lipsa de cerere...
Imi fixez alt loc spre care sa-mi indrept cautarile, si desi sunt constient ca eroii din basme ar fi reusit sa-si atinga scopul din prima incecare, eu imi continui drumul pe firul narativ nedescurajat si mai hotarat ca oricand sa-mi ating scopul...

Nici nu pornesc bine si... o noua incercare incununata de esec: interlocutorul pe care l-am gasit de asta data “n-avea temp”, avea probleme importante de rezolvat... eram uimit: era ora zece dimineata iar el isi incheiase programul pe ziua in curs! Tipic!
Probabil vanzarile de casete care mai de care mai viu colorate, il epuizasera si trebuia sa se duca sa se odihneasca pentru o noua zi! Se spunea, in zona, ca in urmatoarea zi s-ar putea sa vanda casete dupa dimensiunile de model ale fetelor ce decorau abil casetele din stoc!
Printre alte incercari, care usor, usor m-au facut sa-mi pierd increderea in obiectivul meu nobil, devenind din ce in ce mai invidios pe eroii din basmele de Ispirescu, o singura intalnire mi-a mai retinut atentia si dat speranta!
La un “stand ultra-modern” amenajat in bazar, printre mirosurile de mici, aglomeratia infernala si perechile de blugi turcesti ce se gaseau peste tot si “pe marimea TA”, dupa cum imi spusese un comerciant dornic sa ma ajute in ale imbracatului, am auzit altceva decat manele... era Alexandru Andries... Alertat de o asa minune, intr-o suflare m-am indreptat spre standul cu casete, emotionat i-am cerut pustoaicei din spatele tejghelei, pe un ton putin ridicat,sa-mi arate si mie caseta pe care o asculta!
Fata, speriata, vazandu-ma atat de agitat, marturiseste tot: are doar 15 ani si nu are carte de munca; a pus-o tatal ei sa vanda, ea n-ar fi vrut; a fost obligata – chiar impotriva vointei ei – dupa cum mi-a declarat...
Pret de cateva minute am incercat sa o calmez spunandu-i ca nu sunt de la vreun serviciu de control; dupa ce s-a linistit i-am facut cunoscute doleantele mele. In acel moment insa realizez ca nu asculta o caseta... era un post de radio, tocmai incepuse publicitatea...
In momentul in care am aparut, fata tocmai se pregatea sa delecteze auzul trecatorilor cu o melodie “populara”, intitulata “As renunta”( m-am uitat pe caseta pe care fata o tinea in mana; era prima de pe partea A).
Considerand, in cele din urma, ca aceasta intamplare este un semn venit de undeva – nu stiu sa explic exact de unde – intarita de titlul melodiei atat de indragita de pustoaica de la acea taraba, ma indrept spre casa infrant, pe ritmurile oriental-locale ale acelei melodii fredonate cu veselie de vanzatorii de blugi turcesti pe langa care trec. Simt, uitandu-ma la ei, ca sunt fericiti: aceasta melodie ii bucura, sunt “cultivati”; ei stiu chiar si versurile atat de complexe… si rimele; CE SA MAI SPUN: te poti minuna de legaturile pe care respectivii artisti le pot face, spre exemplu intre “fata” si “vata” sau intre “mine” si “tine”...
In urma acestei intamplari triste, neincununate de succesul atat de mult dorit, ramane totusi o intrebare:

“Nu va suparati, o caseta cu muzica folk aveti?”