Toamna, acasă culeg mere. Stau la sat. Grădina mea
are în capăt o mică livadă cu meri altoiți care
ajung în fiecare an împovărați de rod.
În ultimii ani nu am avut vreme și merele au
fost culese de altcineva. Le-am observat adesea în
pivniță așteptând liniștite timpul pe raftul de lemn. Toamna a trecut nostalgic de repede iar în iarna albă am trăit pentru câteva clipe o bucurie simplă.
Era o perioadă în care umblasem mult prin zăpadă
și totuși purtam mâhniri cenușii sau prea multe griji. Aveam apoi un măr mare, galben în palme. Atât îmi aduc aminte. Un măr mare galben cu coaja încrețită ușor și aromitor.La fel îl priveam ca și în copilăria trăită la
oraș. Atunci lumea se contopea, se învălmășea și prindea forma atâtor neînsemnate gesturi și lucruri. Străzile erau
umblate multe ore legate, ca un labirint fascinant presărat cu un soi de simboluri ce se deschideau în înteles prin magia jocului și a bucuriei.
Mă retrag din secvența fericită. Doar trăiesc în beneficiul vârstei și al tehnologiei. Am învățat cu toții reguli, știm drumuri spre realizare și înnobilăm izbânda. Uneori ne încoronăm reciproc și ne abținem cu greu să
nu privim în jos spre mai rău, spre mai puțin. Această inflație comportamentală izvorâtă dintr-o socializare puțin personalizată tinde să încorseteze persoana de la o vârstă când imaginea lumii trebuie filtrată prin mintea și viziunea
nativă. Copilul traduce eroi maniaci, agresivi, vicioși, îngâmfați iar în timpul liber, școala îi impune o informație inflexibilă și copleșitoare. Unde e vremea aventurării și a modelelor arhetipale, unde e vremea
(auto)descoperirii lumii și vieții în mod arbitrar?
Porționat, împachetat, înregistrat, etichetat,
cântărit sau arhivat „ceva”-ul este răzuit de aura de imaterialitate și înlocuit, convertit sau substituit în bani și posesiuni. Materialitatea mărului nu poate fi cuprinsă în megapixeli, nici într-o formulă chimică. Ar fi avut Newton scânteia descoperirii gravitației dacă prin aer ar fi căzut neuniform o fotografie polaroid? Ar mai fi
pictat Leonardo da Vinci Monalisa după ce ar fi răsfoit o revistă contemporană?
Atingere, gust, noutate, călătorie, surâs. Cuvinte cu valențe afectiv-reale transced pânza gândurilor stereotipe și își doresc liman de realizare. Rapiditatea informației tinde să ne rețină atenția de la lucrurile cu adevărat
esențiale lângă care ne simțim mereu acasă, într-o plenitudine și ușurință a exprimării și vieții.
Trăim într-o religiozitate de „target”. Barierele
personalității sunt deschise către un import masiv de mijloace puse în slujba scopului. Gândul mă duce la teatrul antic grec și la măștile proprii de atunci. Actorul își juca rolul inflexibil în tonalitatea expresiei măștii de
ceramică sau lemn într-o predestinare scenică și textuală. Zâmbetul unui chip însemna umor și nimic mai mult iar tristețea schițată nu se delecta din alte repertorii. Astăzi psihologia socială înzestează propriul produs - omul contemporan - cu o serie de măști potrivite ipostazelor. Căutarea de sine se asociază unei diserțiuni nefavorabile iar dobândirea de noi teritorii devine țelul uman. E firesc ca diversitatea grijilor și a promisiunilor să altereze bucuriile simple aduse dintr-o copilărie fericită sau nu iar toate să se îndepărteze în promiscuitate și tăgadă.
Simbolurile se macină prin atingere sau distrugere. În nordul Moldovei zeci de bisericuțe seculare vorbesc despre istorie și credință. Unii oameni au vrut să-și asume timpul, să îngenuncheze o aură și nu au pregetat să
scrijelească peste chipurile blajine ale sfinților în căutarea verbului alb de după simbol. Așteptările sunt dureroase când sunt pline de tăceri.
Întoarcerea la rădăcinile spiritualității personale nu poate fi decât prilej de bucurie iar bucuria aduce lumină chipului. Admir acei oameni care poartă expresia nedisimulată a dobândirii lumii prin liniște, experiență de viață și bucurii simple. De ce întotdeauna astfel de oameni ne rămân veșnic în amintire?