Am fost întrebată de ce am scris pe internet: "Cu înțelegere, bunătate și voință putem ierta. De uitat însă, nu putem uita, ar trebui să ștergem datele din memoria noastră. Ori, așa ceva nu este posibil. Totul este să punem acea amintire pe un raft cât mai înalt, spre a nu o avea la îndemână." Poți ierta, dar nu poți uita! Deci despre iertare și uitare voi încerca să creionez câte ceva.
În viața noastră suntem mereu supuși diferitelor surprize din partea oamenilor, bombardați cu sentimente de iubire, de prețuire, de recunoștință, dar și de ură, dispreț, ingratitudine. Uneori suntem surprinși chiar de atitudinile noastre. Între noi oamenii există atracții, compatibilități, disponibilități, dar și respingeri, incompatibilități. Ne străduim să creăm o atmosferă de echilibru, dar nu întotdeauna reușim și această nereușită are desigur multe cauze. Cea mai importantă este lipsa iertării. Rănile noastre sufletești pricinuite din cauza loviturilor primite, le putem vindeca cu pansamente îmbibate în medicamentul iertării, căci a păstra în suflet rana nepansată, durerea pricinuită, înseamnă a deveni cu timpul dușmănos, plin de ură și dorință de răzbunare și a nu putea restabili acel echilibru atât de necesar oamenilor, societății în care trăim. A nu ierta, înseamnă a purta haina celui care ne-a rănit și devenim astfel asemenea lui, acoperiți de răutate și murdărie, căci neiertarea înseamnă lipsa de curățire a sufletului, un trai plin de resentimente și mai mult, înseamnă a căuta alte haine ale răutății, ale murdăriei, pentru a fi aruncate sub formă de ricoșeu, crezând că astfel ne-am făcut dreptate singuri, că am pus cel puțin semnul egal, dacă nu semnul mai mare, între noi și cel care ne-a lovit. Greșită judecată! Resentimentele, acele simțiri de ostilitate față de persoane care au greșit, ne țin într-o continuă stare de stres, rămânem legați de o amintire neplăcută, ea sta ca un cui în inima noastră, dorința de răzbunare - instinct irațional, animalic - ne macină, ne stresează, suntem ca niște animale la pândă pentru a prinde momentul favorabil mușcăturii… Prelatul, jurnalistul francez Henri Lacordaire (sec. 19) spunea : « Vreți să fiți fericiți pentru un moment ? Răzbunați-vă ! Vreți să fiți fericiți pentru totdeauna ? Iertați ! »
Cu adevărat, când ne mâniem suntem ca frunzele învălătucite, rătăcite, împrăștiate de un vânt turbat. Dar avem firi diferite, gândim și ne reacționăm diferit. Unii oameni cred că într-un conflict început, să vrei să ierți, tot nu poți ierta, deoarece nu mai poți avea încredere că omul nu va repeta greșeala, că nu te va lovi din nou; intervine teama, instinctul de apărare, crește dorința de răzbunare. Aceștia, de obicei, vor să-și facă dreptate singuri provocând un alt rău. Dar nu întâlnim numai instinctul de apărare, ci uneori intervine și orgoliul, alt păcat mare al omului de care ne debarasăm foarte greu. Orgolioșii sunt oameni răi, oameni care se cred superiori, oameni fără demnitate, fără credință în Dumnezeu, ori a ierta înseamnă a da orgoliul la o parte, a avea o înțelegere superioară celui care ți-a greșit. Puțini, din păcate înțeleg acest adevăr! Iar noi, cei care am asimilat cultura creștină, cunoaștem răspunsul Mântuitorului la întrebarea Apostolului Petru, de câte ori să ierte pe cel care va păcătui împotriva lui: « Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte. » Și aceasta ca noi să ne dăm seama cât de importantă este iertarea. Când spunem rugăciunea « Tatăl nostru », să ne oprim asupra fiecărei fraze și să medităm profund : « …Și ne iartă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștri… », căci dacă nu iertăm, nici Tatăl nostru din ceruri nu va ierta greșelile noastre, a adăugat Iisus.
Ni s-a întâmplat desigur, să ne cerem iertare și să nu fim iertați, ba mai mult, să fim priviți precum niște oameni slabi; această atitudine poate fi așteptată de la necredincioși. Să fim convinși că cerându-ne iertare, vom fi eliberați, vom fi împăcați cu noi înșine în primul rând, făcându-ne datoria creștinească. Iar atunci când iertarea ne este primită, înțeleasă, vom fi împăcați si cu cel căruia i-am greșit, vom fi smulși și unul și altul din păcat. Când iertăm, îmbrățișam și între noi nu mai are loc decât iubirea; răutatea pleacă gonită.
Cât privește uitarea, cred că uitarea lucrurilor prea puțin însemnate este necesară și ea se produce gradat lăsând loc „în față” altor evenimente sau informații necesare. Deci această uitare parțială este necesară, dar nicidecum uitarea totală care ar însemna ștergerea completă din memorie a unor fapte, întâmplări, unele frumoase, prețioase, altele urâte, dureroase, dar semnificative. Spuneam cândva că memoria este sacul cu bijuterii dobândite de-a lungul vieții noastre. Da, lucrurile, întâmplările importante din viață nu pot fi uitate! Cum pot fi uitați, spre exemplu, anii tinereții pierduți în închisorile comuniste, de către cei care au dorit binele acestei țări? Cum pot ei uita suferințele îndurate? Sau noi, cei care am trăit în regimul trecut, cum putem uita zilele trăite, cu cozi interminabile la alimente, turnătorii, teamă, frig, nesiguranță? Și multe alte exemple se pot da! Tagore spunea: „Ceea ce poți să uiți în zilele fericirii, nu poți uita în zilele suferinței”. Oare nu trebuie să păstrăm în memorie și momentele triste, dureroase ale vieții? Cum s-ar putea povesti generațiilor mai tinere despre ceea ce s-a întâmplat cu noi, dacă am da totul uitării? Paul Valery spunea că uitarea este binefacerea ce vrea să corupă istoria. Cu cât vom lăsa deci, ca uitarea să se aștearnă peste trecut, cu atât istoria va fi mai neadevărată, mai mult imaginată. Cât timp ne amintim, trăim! Când începem să uităm ne apropiem de moarte, căci celulele nervoase nu mai lucrează normal. Uitarea se produce inconștient, spun medicii, dar mai depinde și de voința noastră, de conștientul nostru… Păstrarea în memorie, adică neuitarea, ajută omului care a greșit să discearnă binele de rău și să nu mai repete greșelile, iar celui care a iertat, să vegheze a nu i se mai repeta suferința. Important, cred că este să nu rămânem prea strâns legați de amintirile dureroase, de aceea am spus că ele trebuie puse pe un raft mai înalt, acolo unde nu avem acces tot timpul.
Uitarea face imposibilă accederea la o informație sau experiență trăită în trecut, spune un dicționar; înseamnă amnezie. Chiar vrem să ne impunem această stare de amnezie? Iubirile din viața noastră trebuie să le dăm uitării? De ce să nu le păstrăm cu o oarecare sfințenie, acolo, pe un raft al inimii noastre și să gândim la ele cu ușoare umbre de melancolie?
Așa gândesc, asta nu înseamnă că nu pot să și greșesc! Greșim cu toții și din această cauză trebuie să cunoaștem iertarea. Îmi vin în minte versurile dintr-un poem scris cândva, despre pierderile, renunțările din viața noastră: Pentru toate-aceste morți absurde/ să fie de vină greșelile noastre ?/ Dar, Doamne,/ în ce moment al vieții/ începem să greșim ?/ Greșim pentru că suntem,/ sau suntem pentru a greși ?