Din nou am ieșit la plimbarea de seară. Parcă acum totul e mai întunecat, parcă...e diferit. Merg pe drum cu pași apăsați, privirea în jos , plec spre lumea gândurilor, o lume a mea unde mă pierd zi de zi fară să realizez. Și parcă mi-e teamă să nu mă pied acolo, e doar ceață și ură. Asfaltul e rece, a fost înghețat de gerul ce s-a năpustit odată cu seara, mă trezesc și eu din gânduri și privesc în față. Oameni, ei sunt cei ce îi întâlnesc la fiecare pas de-al meu, ei sunt cei ce cu privirile lor reci te trezesc la realitate. Unii ascund tristețea printr-un zâmbet fals, unii uită de lacrimi prin hohote de răs, alții ascund nepăsarea prin cuvintele ce le rostesc. Eu…eu parcă nu mai exist, singur pe drum îmi plâng soarta tristă ce eu mi-am croit-o până acum. Sunt invizibil, mă strecor printre suflete nepăsătoare, sincer mă strecor prin viața ce nu vreau să o trăiesc. Și mă intreb, de ce eu? O întrebare ce nu are răspuns, și îl caut, îl caut, dar nu-l găsesc. Orașul ăsta ma plictisit, aici găsești doar oameni plictisiți, chiar și culorile blocurilor s-au plictisit. Lumina lunii abea mai ajunge la chipul meu pentru a mă lumina, rămân întunecat, sumbru. Și parcă nu e deajuns, această compoziție ce îmbină stările mele generale, apar pe drum prieteni ce demult m-au uitat, mă privesc cu ură și trec pe lângă mine fără vre-un cuvânt. Nu înțeleg de ce lumea a ajuns să fie răpusă de egoism, ură și atâta nepăsare, nu înțeleg de ce am ajuns până la acest punct. Am greșit eu ceva lumii ăsteia? Sau trebuie eu să mă obijnuiesc cu asemenea societate?
Sătul de atâtea întrebări și gânduri negre, mă așez pe-o bancă ce parcă îmi cere să-i țin compania mea melancolică. Mă așez, iar în fața mea văd câțiva copii ce se joacă de-a prinselea. Cu zâmbetul pe buze, ei sunt singurii ce încă nu au cunoscut lumea asta în realitate. Ei sunt cei ce încă mai simt bucuria pură a vieții. Fără griji, fără vre-un gând greoi, aleargă, râd și uită de singura lor grija: de a ajunge acasă la ora stabilită de părinți. îmi doresc și eu să mai fiu în locul lor, măcar o zi să mai fiu copil, să simt din nou că trăiesc. Dar știu că timpul nu se întoarce, știm cu toții că el doar o direcție are, înainte! E destul pentru seara asta îmi zic, e timpul să merg și eu spre odaia mea rece. Urmează încă o noapte nedormită cu treziri în fața geamului privind în gol. Mă ridic de pe bancă, privesc spre cer și din nou cu pași apăsați încep să pășesc.