Romanele lui Mario Vargas Llosa înglobează cugetări profunde despre însăși fapta de a scrie. Autorul dezvoltă ideea că umanitatea are nevoie de acea plăsmuire a imaginației care schimbă dimensiunile unei sau altei realități. Și, pornind de la aceasta, observă cu ușurință cum se schimbă firul narativ, nu doar din perspectiva tehnicii de scriere, ci și din punct de vedere evolutiv, în funcție de ideile (aici politice) ale personajelor care povestesc. Șe știe că Llosa lucra mult la dezvoltarea ideilor, pâna a ajunge să le scrie pe hârtie, acest proces de creare a unei scheme literare, de inițiere a unui concept, de la care ar porni un subiect putând să dureze de la câteva luni până la câțiva ani.

Llosa își definește scrisul „ca pe un act de perseverență, încăpățânare și disciplină". Stilul său atât ludic, cât și istoric, cuprinde imanent multiple reflecții, apelând la diverse modalități de a le introduce în expunere, fără a atenua firescul relatării. Componenta politică își face simțită prezența chiar din stadiul incipient al curgerii întâmplărilor. Dar autorul izbutește să capete detașarea necesară pentru a înlătura afectivitatea memoriei, abținându-se să recurgă la propriile-i experiențe, de la impunerea atitudinii personale. Ba chiar se observă un anume paralelism între părerile politice pe de o parte și noema literară pe de alta, ambele fiind prezente, fără a converge în vreun fel în spațiul de receptare.

Abordarea aleasă este una atotcuprinzătoare. Remarcăm, în același context, un soi de viziuni și un ansamblu de perspective, mai mult tridimensionale. Constatăm prezența drumului, a exteriorului împânzit cu detalii descriptive, precum și rezonanța introvertită a naratorului (chiar în partea introductivă). Altă triplicitate vine de la schițarea unor circumstanțe mai mult sau mai puțin ironice în raport cu discuția inițiată serios pe plan social-politic versus previzibilitatea finalului (luând ca reper oricare dintre conversațiile corespunzătoare tematicii).

Pe planul insurecțional apare o legătură strânsă între marxiștii și revoluționarii care, de altfel, se subordonau acelorași ideologii. Și aici se observă construcția unor concesii de ordin moralizator, numai pentru ca mai târziu să fie deconstruite. Pentru a impulsiona evoluția conținutului narativ în dependență de niște coordonate imprecise, întotdeauna variabile, în ceea ce privește acțiunile protagoniștilor, pentru a ajunge într-un mod individual și absolut subiectiv în epiderma expunerii. Iar acolo, lectorului îi rămâne libertatea de a alege cum să recepteze cele percepute.

Dacă e să nu facem abstracție de simplitatea și luciditatea modalității expunerii întrebuințate de autor, putem secunda niște dialectici revoluționare, ce au forța de a schimba în noi anumite realități, anumite concepte teoretice, sesizate mult mai distanțat și mult mai rece pînă acum. Fiind parcă prezenți în centrul unor controverse, devenim asesorii destinului fiecărui personaj în parte. Atingem astfel, în cursul lecturii, cu totul și cu totul alte dimensiuni, la nivel de manifestare exterioară.

Din punct de vedere stilistic, baza constructivă a lui Mario Vargas Llosa nu filtrează materia primă de scriere, anihilând din start lacunele posibilelor hăuri dintre două sau mai multe planuri istorice. Subminează trăirile lipsite de vlagă, absența vitalității acolo unde prezența ei este esențială. Dialogurile au loc la un rang mai mult aristocratic, unde vulgarismele sunt permise numai în anumite contexte voit ironice, înclinând tentația generală înspre umor, ori realitatea din spatele acestuia, dar nicidecum înspre vulgaritate. Sunt plasate în fața scenei trăirile care, fiind trecute din timpuri în timpuri, au ajuns să fie supuse imitației: „...acea nesiguranță existențială tipică burgheziei care se îndoiește până și de sexul cu care s-a născut”.

Înafara oricăror influențe ideologice, putem înregistra cu surprindere produsul final, obținut în urma mânuirii cu iscusință a recuzitelor și resorturilor din mâna lui Llosa, în conceperea unor spații tăioase, dar necesare literaturii care rezistă. Niște spații care cuprind viziunile societății atât din punct de vedere politic, cultural, social, intelectual, ci și afectiv, lăsând la suprafață doar lucrurile importante de știut, într-o manieră care nu plictisește.

Istorisirea propriu-zisă începe într-o manieră dinamică, și anume prin intermediul gândurilor ce acaparează personajul principal în timpul alergatului de dimineață. Acesta descrie, în mintea sa, exteriorul perceput, pornind de la peisajul pitoresc – Pacificul, mai numit și Mare - zidurile, sirenele, reflectoarele și până la gunoaiele împrăștiate pe faleză. Astfel, treptat se trece la spectacolul mizeriei, care cuprinde întregul oraș, descriind, în paralel, și oamenii. Iar mai târziu, vine portretizarea lui Mayta: „era un bondoc cu părul creț, cu platfus, cu strungăreață și c-un mers rășchirat de parcă ar fi marcat cu tălpile pe un cadran ora două fără zece. Umbla tot timpul în pantaloni scurți, cu o jachetă flenduroasă, floacoasă și verzuie, și cu un fular friguros înfășurat la gât până și-n casă”. Tot aici, după diferite deschideri introductive, se poartă discuții aprinse pe marginea capitalismului monopolist: „Imperialismul e meșter în tertipuri din astea. Ca și stalinismul. Un muncitor sau un țăran nu cad așa ușor în capcană. Intelectualii, însă, înhață biberonul de cum li-l plimbi pe la nas. După care născocesc teorii ca să-și justifice potlogăriile.”

Între trasarea schemelor politice, discutând greva sau războiul revoluționar, sunt impregnate detalii descriptive circumstanțelor și acțiunilor protagoniștilor, care, bunăoară, aduc un aer ușor ironic, aerisind tensiunea adusă prin dialoguri.

Ceva mai târziu se descrie realitatea unui conducător – Moises – un om echilibrat, care știe să păstreze armonia în jurul său, știe să împace toată lumea și care a făcut mai mult decât Institutul Culturii cu Ministerul Educației și cu toate Universitățile din Peru la un loc. Este descris ca fiind un caz tipic de intelectual revoluționar „senzualizat”, vorbindu-se totodată și despre „abilitatea sa combinatorie, știința antihegeliană constând în a concilia contrariile și în a face – cum a izbutit sfântul Limei, San Martin de Porres, - să mănânce laolaltă din aceeași străchinioară câinele, papagalul și mâța”.

Relația de forțe dintre socialism, capitalism și birocrato-imperialism în lume și ascuțierea luptei de clasă pe cinci continente sunt subiecte de prim plan, aduse în polemicile purtate în contextul discuțiilor dintre personajele care, după cum se observă, poartă apartenență clasei intelectuale. „Textualizarea” acestor conversații aduc un mare plus informativ cititorului. Ele deschid controverse asupra crimelor împotriva proletariatului, comise de birocratitazea stalinistă, pauperizarea țărilor subdezvoltate de către forma neocolonialismului, concentrarea monopolurilor și multe alte probleme devenite acum istorice.

Despre societate și despre corupere, despre momâiele de profesori, ori istoricii care erau mai interesați de sursele istoriei Peru-ului decât de istoria Peru-ului; despre proful de spaniolă, mai încredințat că era important să citești ce scrisese Leo Spitzer despre Lorca decât înseși poemele lui Lorca, sau cartea lui Amado Alonso despre poezia lui Neruda decât însăși poezia lui Neruda... despre motorul istoriei și despre lupta ce izbucnește din ciocnirea intereselor contrarii ale claselor sociale. Despre violența politică și escadroanele contrarevoluționare, despre asasinatele și sechestrările rămase taine.

Dar nu mă grăbesc să spun chiar totul. Vă las pe voi să descoperiți romanul până la capăt.