Îi dădeam zor cu învățatul, deoarece mai rămăseseră puține zile până la examenul de licență. În ziua aceea, tocmai terminasem de recapitulat materia „Management financiar”. Înțelesesem cum stau lucrurile, teoretic, cu criteriul rentabilității, cu rentabilizarea proiectului de investiție, dar nu pricepeam, practic, în ce fel mă ajută că știu aceste lucruri, atâta timp cât trebuie să-mi drămuiesc leafa de dascăl, de la o lună la alta.
Seara, văd la televizor o știre senzațională. Steven Ortiz, un adolescent american, a ajuns să se pricopsească, în urma mai multor schimburi succesive, pe un site de licitații, în schimbul unui telefon mobil defect, cu un Porsche decapotabil, fabricat în 2000. Aha, îmi zic! Abilitățile comerciale nu se învață la școală, pur și simplu există... Iar, în cazul studentului norocos, ele sunt evidente, atâta timp cât Universitatea Harvard urmărește cooptarea acestuia.
Ei, dar Steven Ortiz e american, la fel ca și Kyle MacDonald, cel care a intrat în Cartea Recordurilor, pentru că, pornind de la o agrafă de birou, prin mai multe trocuri, a ajuns proprietarul unei case. La noi, principiul trocului funcționează puțin diferit. Un personaj sugestiv a conturat Ion Creangă. Da, ați ghicit! Este vorba de Dănilă Prepeleac, cel care a schimbat boii pe un car, carul pe o capră, capra pe o gâscă iar gâsca pe o pungă goală.
Pățania lui Dănilă Prepeleac rămâne actuală și oglindește, oarecum, genul de afaceri păguboase la care românii se pricep de minune. Îmi vin în minte poveștile tragi-comice ale atâtor „Prepeleci”, foști mineri, disponibilizați cu ordonanța din `97. Mulți dintre ei, cu plățile compensatorii primite, au cumpărat o căsuță la țară sau o mașină.
Ortacul Dănilă a cumpărat o căsuță, fără ezitare și fără negocieri. Cam asta a fost mentalitatea tuturor celor care au investit banii primiți. Au cumpărat fără să se târguiască, semn că s-au ajuns, că-și permit să plătească oricât. Deci, contemporanul Dănilă și-a luat o casă, sperând că va trăi și va mânca sănătos de acum înainte.
Conform managementului muncii, în centrul sistemului „om-solicitări”, se situează executantul. Or, cine putea fi executant în familia lui Dănilă? Categoric, nu el, deoarece locul pe care îl ocupa în organigramă îi dădea dreptul deciziilor manageriale. Doamna Prepeleac? Doamne ferește! Capacitatea de muncă a executantului poate fi influențată de factorii „exercițiu” și „antrenament”. În vechea fișă a postului doamnei Prepeleac, intrau sarcini precum: gestionarea salariului soțului, bârfa pe banca din fața blocului, gătitul de cartofi prăjiți și nelipsitele ședințe la coafor și cosmetică. Cum să treacă acum la săpatul grădinii ori la căratul apei de la fântână?
Când a venit iarna, Dănilă a tăiat pomii, i-a pus pe foc și a vândut ce mai putea vinde de prin casă sau din curte, ca să facă rost de bani pentru supraviețuire. Primăvara, a vândut casa rămasă fără gard, fără fântână și fără pomi. Prețul obținut a fost foarte mic, dar suficient pentru a plăti o mașină cu care să-și mute familia și lucrurile rămase, înapoi, de unde plecase. Nu întâmplător, a apărut în folclorul autohton cântecul:
„Cu banii pe ordonanță,/ Mi-am umplut sacoșa-n piață…” (Cu tra-la-la-urile de rigoare!)
Așadar, un Dănilă Prepeleac autentic. Doar că povestea lui Ion Creangă se termină cu bine. Personajul lui, inițial păcălit, reușește să gestioneze situația de criză, păcălindu-l, la rândul său, pe Scaraoschi și ajungând bogat, cu ajutorul acestuia.
Deci, o rază de speranță tot există, în sensul că, la noi, dacă pornești o afacere păguboasă, doar dracu` te mai salvează…