Calvarium, romanul lui Andrei Simuț (Editura Bastion, Timișora, 2009) reunește o paletă amplă de strategii narative, dar și de registre stilistice care glisează dinspre meditativ înspre patetic, cu inserții ușor edulcorate pe alocuri în relevarea personalității deconcertante a Almirei, care nu omit însă argoticul inerent portretizării vieții studențești. Vocație spre echilibru și simetrie se resimte atât ceea ce privește construcția textului, repartizat în două secțiuni – Timpul cetății, respectiv Locurile cetății, cât și prin alternativele, duale, complementare, situate sub pecetea nonculorilor, ale destinelor evocate în acest volum. Tehnica cercurilor concentrice ordonează labirintul textual, închizând universul ficțional în care granița dintre biografic și real este dificil perceptibilă. Temporalitatea este marcată de indici fermi, dar linearitatea tradițională este abandonată în favoarea atomizării, apoi recompunerii, ca într-un puzzle al cronologiei interioare, a reperelor care alcătuiesc această geografie spirituală și afectivă construită cu o migală arhitectonică. „Alb si negru” – cromatică dihotomică, asezonată melodic – constituie mărci de unire provizorie a contrariilor, dar și nișe filmografice sau paseiste de relevare a congruențelor situaționale. Clujul academic, ca spațialitate distinctă – este liantul și cronotopul secțiunilor.
Prozatorul clădește însă un univers hibrid, în care realitatea concretă emerge din livresc suplinind astfel pauperitatea evenimențială. Tranziția de la perspectiva obiectivată, omniscientă, la cea subiectivă, alternarea constantă a acestora impun textului o cadență multiplă, dar și grile de receptare polivalente. Suprapunerea cadrelor se realizează prin recursul la cinematografie, stabilindu-se analogii, inserate deductiv pe tot parcursul romanului cu filmul Casablanca. Ulterior, empatia va acumula și atribute istorice prin trimiterea la un timp apocaliptic, de Gomoră a Imperiului Roman aflat la crepuscul, în care Împăratul cu senzoriala-i consoartă par a se transforma în alter ego ai protagoniștilor. Sugestia repetivității scenariilor, precum și a continuității acestora dezvoltă germeni de etnopsihologie mioritică, barbarismul estic părând a constitui una dintre tarele noastre indelebile. Astfel, în perioada declinului imperial, lectura „unor papirusuri cu puteri nebănuite și influențe nefaste asupra nefericiților ce apucau să-și plimbe ochii pe ele” era sancționată prin expulzarea culpabilului „în teritoriile de est, dincolo de graniță, acolo unde orice om cu rațiune știa ca se află barbaria cea mai respingătoare”. Similitudinea este reliefată într-una dintre explicațiile ucronice date de Andrei Almirei, pentru a-i facilita înțelegerea cursului de filologie romanică: „Anii aceia seamănă oarecum cu ceea ce trăim noi azi, un declin al valorilor și spiritului. Puțin a lipsit să dispară ideea de istorie, de cercetare a trecutului, în mod oarecum similar cu golirea de sens a istoriei din zilele noastre. E o scufundare în primitivism, o barbarizare din interior a Occidentului. Zilele trecute vedeam la televizor un documentar despre oamenii care vor să devină animale, își fac operații, se tatuează, renunță la civilizație. Gândește-te că în timp ce noi vorbim, undeva în lume există un om care se crede tigru. Pune alături populația acelor secole îndobitocite de viciu, foamete, ură, boli, adaugă avansul tehnologiei și vei avea tabloul epocii de azi”. Timpul reunește așadar trasee spirituale antice, interbelice sau contemporane, prin dilatări, comprimări sau contopiri situaționale.
Calvarium, în pofida titlului inițial derutant, nu trimite numai la seismele interioare ale protagonistului, la atribute mistic-religioase, ci din contră la gândire, la craniul văzut ca un depozitar sapiențial, schelet al unei memorii care se vrea asamblată. Pornind de la acest mulaj, gândirea imaginativă devine panaceul evadării din imediat, dar și o asimilare ritualică a treptelor cunoașterii și imortalității. Textura epică dezvăluie mai multe planuri tematice care se întrepătrund frecvent. Povestea de dragoste dintre Daniel/Andrei-Almira, turmentată angoasant din pricina geloziei pentru El, rivalul resimțit holbanian de frumoasa care-și împarte grațiile afective între doi bărbați, pe care-i stăpânește total se petrece într-un climat studențesc, iar referirile la profesorii de la Facultatea de Litere clujeană sunt concrete, fără eufemisme sau trivialități, accentul fiind pus asupra forfotei interioare din preajma/din timpul examenelor. Geografia Clujului este una restaurată: fie livresc, fie trecută prin grila de percepții sau evenimente a personajului-narator.
Glacialitatea actuală a Almirei este relevată prin contrapunct, prin rememorarea perioadei idilice a începuturilor. Regresiunile în trecut sunt succedate ulterior de actualizări temporale. Portretul fetei este recompus fragmentar, cu atât mai mult cu cât aceasta Persephonă modernă pare a fi un receptacul de alterități care îi sunt străine partenerului filolog. Mereu Alta, Almira derutează, alternând registrele afective: tandră, geloasă, indiferentă, pragmatică, infidelă, o Dona Juana care inventariază nonșalant ravagiile operate asupra ex-ilor, mitomană, candidă, fascinantă fizic și gestual, inteligentă, ambițioasă. Ea constituie unul dintre cele mai remarcabile personaje ale prozelor contemporane. Numele acesteia are rezonanțe arabe, denunțând o genealogie aristocratică, regală, iar identitatea prințesei de la Litere pare a fi camuflată, părând un mister, o proiecție fabulativă a protagonistului, care nu exclude existența reală a prototipului, așa cum semnalează Sorin: „Almira poate fi oricare dintre colegele noastre, Almira poate fi numele unui magazin de plante exotice de peste drum, văzut de mine când mergeam să fac cumpărăturile, dar eu susțin că e strălucita invenție a lui Daniel, genială pentru simplul fapt că, prin simpla enunțare a acestui nume, fiecare încearcă să bănuiască la cine s-o fi referit el”.
Spre deosebire de sensibilitatea de mimosa pudică a lui Daniel, Sorin și Olimpiu par niște Pirgu mateini, pragmatici și detracați care utilizează tehnici de cucerire inverse, similare celor sugerate de Cercamon încă din veacul al XI-lea. Așadar, infailibila rețetă de supunere a femeii necesită tiranie („trebuie să fii dur cu ele, dacă vrei să te placă”), glacialitate, inventivitate și cabotinism. Discursul plonjează frecvent în oniric și o bună parte din economia epică a volumului este tributară fie viselor, fie perspectivelor ucronice. Componenta descriptivă predomină, secundată de cea portretistică. Jurnalul personajului-narator, devorat cu indiscreție de parteneră constituie un veritabil aide-mémoire, dar deține și o funcție cathartică, soteriologică.
Peisajul nu este lipsit nici de portretele de scriitori contemporani: Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Matei Călinescu, Ioan Groșan, Aurel Rău, Alexandru Ecovoiu sau de duelul lingvistic dintre echinoxiștii din vechea gardă și studenții cenacliști moderat de Horea Poenar. Sala Echinox se metamorfozează într-o veritabilă sală de disecție analitică în care pacientul-autor este mitraliat fără menajamente de către veteranii scrisului. Clișeele ce înveșmântează diagnoza fenomenului contemporan sunt relevate în manieră ludică. Dacă Echinoxist nr. 2 denunță producțiile actuale drept infantile și paupere, pentru Echinoxist nr. 1 rețeta infailibilă a devenirii scriitoricești o constituie asumarea unui limbaj lubric și a subiectelor detabuizante: „Literatura română ar trebui să se debaraseze de romantismul acesta găunos, să învețe limbajul erotic, să-și dea uitării pudibonderiile! Aș vrea să văd și eu un viol descris cu artă!”
Daniel este un hermeneut care decodează perpetuu atât textele literare, cât și evenimentele cultural-istorice, ce sunt accesibilizate prin mitizare și empatie. Odată cu avansarea în text, interioritatea își multiplică senzațiile, oarecum maniacal, iar viziunile tanatice sau apocaliptice, apriorismul, cronica imperială a viitorului lumii, pluralitatea congruențelor cu ideile descoperite în cărți, senzația căderii în timp dau fabulei aerul unei palingeneze a spiritului. Influențele livrești ale acestui Don Quijote filolog sunt amendate de fata trăiește ea însăși uneori sub semnul viselor anticipative: „prea te-ai obișnuit să raportezi totul al literatură! Nu cauți decât subiecte despre care să scrii! Am senzația că și nevoia ta de a cunoaște oameni are aceeași explicație. Faci negoț cu destine umane, drame reale cărora le adaugi o spoială de ficțiune, un târg aparent echitabil, oamenii au nevoie să se confeseze și tu ai nevoie de întâmplări.” Acest troc devine o formă de vampirism intelectual și identitar, iar excesul de livresc este discreditat pragmatic: „Atâta filologie nu poate duce nicăieri, vei vedea”. Într-adevăr, una dintre cheile sperate de acces la misterul Almirei îl constituie inventarierea lecturilor ei, selectarea autorilor favoriți și a citatelor subliniate în cărți de aceasta.
Pe tot parcursul romanului prozatorul simte nevoia taxonomiilor, a clasificărilor tipologice sau situaționale. Profilul fetei („Almira-primei-zile-în-Cluj”, „Almira-anului-al-doilea”, „Almira-anului-al-treilea”) sau cel al lui Daniel este evidențiat cronologic prin raportare fie la momentul începerii relației lor, fie la primul an de studiu. Suculente sunt paginile alocate atmosferei studențești, în special celei din timpul examenelor în care bucătăria Elvirei se transformă într-un comando de știri, dar și de stratageme necesare trecerii examenelor: clasicele fițuici, amplasarea din timp în locuri favorabile, SMS-uri, hand free etc. Clasificarea studenților cunoaște patru tipologii și se referă la modalitatea de postare strategică în amfiteatru: în prim-plan stau „cunoscătorii, cei care vor interveni în solilocul personajului de pe scenă”, dadătorii-din-cap, obedienți și inepți deseori care cultivă o politică a accepțiunii necondiționată, dublată și de o mimică persuasivă, în speranța că fizionomia lor docilă, servilă va fi reținută până la examen; în poziție mediană avem „scribii, cei ce înregistrează fiecare cuvânt rostit de la catedră”, uneori chiar glumele fade ale magiștrilor pentru a le servi ulterior propriilor ucenici; „în ultimele bănci vulgul își face de cap”, creând o realitate contorsionată a vorbelor academice, în manieră bufă. Ultima clasă este aceea a „curioșilor”, lateral poziționați, autiști și-n privința jocului prim, dar și a celui secund al reprezentației oratorice.
Personajele par a fi contaminate de boala interpretării, aspect pardonabil prin viitorul profesiei lor. Fie că e vorba de o critică a criticii sau doar de devoalări simbolice, eroii și antieroii comentează, interpretează, polemizează. Trecerea de la secțiunea inițială a cărții și cea secundă se realizează printr-un cuprins care ușurează lectorului superficial selectarea zonei lui de interes. Totodată, în manieră postmodernă autorul implică lectorul în discursul epic, dirijându-i citirea prin încartiruirea lui într-o tipologie. Grila de lectură este axată atât pe hobby-urile receptorului, cât și pe profilul lui psihologic: „Cei pasionați de geografia Clujului și de lectura literală vor putea compara locurile cetății cu harta reală, de la est la vest sau de la vest la est, de la nord la sud sau de la sud la nord, după preferințe și orientări. Cititorii grăbiți vor selecta spațiul despre care vor să li se povestească, ghidându-se după lista de mai sus, după cuprins sau după locul unde se deschide cartea. Cititorii pasionați de evenimentele din prima parte și doritori să afle urmarea, vor citi răbdători în continuare, căutând un loc mai liniștit și comod. Cititorii plictisiți au închis de mult cartea”.
Imaginea unui univers des-centrat, pulverizarea reperelor, a valorilor, viziunile apocaliptice, diarismul, onirismul kafkian, existența subterană, labirintul, dorința descoperirii drumului/cunoașterii – a tunelului liant - între periferie și centru, fantasmele alegorice, autocrația livrescului, maniheismul, ucronia sunt note recognoscibile ale romanului lui Andrei Simuț, prozator care își construiește cu meticulozitate chirurgicală arsenalul epic și simbolic, oferind pe alocuri un curs practic de teorie a literaturii. Bine elaborat, Calvarium propune atât o cartografie particularizantă a Clujului, cât și o geografie interioară a unui Don Quijote contemporan, o autoscopie inițiatică a devenirii.