Cărțile lui Mircea Ciobanu - poezia, proza sau eseurile – se citesc greu. Ele au o dificultate care provine din conținut: teme grave, tonuri profunde ca într-o simfonie de Brahms, subiecte dificile supuse îndelung meditație, genul de probleme care nu au răspuns, sau dacă se ajunge la un rezultat acesta nu este decât parțial. O a doua dificultate provine din ceea ce am putea numi forma: cuvinte alese cu grijă, versuri lungi, ritmuri bătrânește, însușite de la lecțiile marilor clasici din vechime. Omul însuși erau un uvrier, pe ce punea mâna ambiționa să-i poarte pecetea. Cântăreț la diverse instrumente, putea oricând să facă o bucată de lemn să sune; îndoia metalul dându-i forme ciudate, desena figuri clasice sau fantasme, dansa turcește sau cu unduiri sobre de clavecin. Nu avea umor: totul i se părea grav ca pagina unei profeții și plin de impurtanță ca spița unui neam evreesc transcrisă cu rigoare în cartea Numeri. Scria cursiv și cu grijă ca un caligraf, își iubea scrisul și, lucru rar, iubea în aceeași măsură și scrisul altuia.
Nu cunoaștem un alt scriitor român care să fi descoperit atâția scriitori ca el. Nu-i aștepta cu ușa deschisă, asemeni lui Lovinescu, ci îi căuta el. În iubirea lui pentru artă o vedea chiar și acolo unde nu era și nu puteai să-i aduci o jignire mai mare decât aceea că un poet depistat de el ar avea un talent îndoielnic. Înalt, drept, cu alură de prinț balcanic, avea tenul curat și măsliniu, profil conturat ca al lui Anton Pann. Nu-și căuta obârșii fiindcă se știa nobil prin vocație. Era generos și dornic de mărire: pentru binele lui – ca să poată fi de folos și altora. Iubea copiii, tinerii, bătrânii și morții, găsea ceva de admirat și la un briliant și la conturul unei frunze. Arta o culegea de oriunde. Asemeni unei albine, zbura deasupra poeziei lui Alecsandrii să-i miroase iambul, deasupra lui Eminescu să-i survoleze ideea, de la Arhgezi împrumuta cuvântul frust, iar de la Barbu incifrarea. Bacovia îi dădea tristețea, Blaga căutarea matricei, iar Bolintineanu gustul pentru razele lunii. De la Matei Caragiale învățase să calce prin nămolul Balcanilor, iar de la Dostoievski să scormonească în abisul uman.
Crai de curte veche, trăgea cu ochiul spre parveniți, cocheta cu ei, se lăsa mânjit, în credința că haina lui impermeabilă se spală ușor și murdăria nu va lăsa urme. Știa Scriptura ca nimeni altul, și când alții se fereau să spună dacă au intrat vreodată într-o biserică, el nu se sfia să mărturisească o credință anume în Dumnezeul cel viu.
În acest caz, nu ne mai putem mira de dificultatea pătrunderii în opera sa, și nu ne rămâne decât să ascultăm sfatul lui Schopenhauer: “Reiese de la sine că în asemenea situații, ca să pătrunzi în gândurile expuse nu este altă povoață decât să citești cartea de două ori, și anume întâia oară cu mare răbdare, de luat numai din credință dăruită nesilit, că începutul presupune aproape tot atâta sfârșitul, cât sfârșitul începutul, și de asemenea fiecare parte precedentă pe cea următoare, cât și aceasta pe aceea. Spun aproape: fiindcă tocmai așa nu este nicidecum, și tot ce se poate face, ca să stea dintâi ceea ce mai puțin va fi explicat abia de ceea ce urmează, precum și tot ceea ar putea să ajute unei cât mai lesnicioase înțelegeri și limpezimi, a fost făcut cinstit și conștiincios; și s-ar putea să fi iybutit, dacă cititorul nu s-ar gândi, ceea ce este firesc, nu numai la ce este spus de fiecare dată,ci, în timpul lecturii, la consecințele posibile din aceea din care pricină, afară de multe contraziceri într-adevăr existente împotriva opiniilor vremii și probabil și ale cititorului, mai pot veni încă atâtea altele anticipate și imaginare că va trebui să se exprime ca dezaprobare ceea ce nu este decât neînțelegere, dar cu atât mai puțin recunoscută, cu cât limpezimea expunerii cucerită anevoie și precizia expresiei nu lasă niciodată o îndoială asupra înțelesului imediat a ceea ce este spus, însă nu poate să exprime totodată și raporturile sale cu tot restul”.
În Fiara , poemul pare a-și propune o simplă descriere a viței de vie pe care poetul o zărește zilnic la fereastră. Pare însă. Este un pretext, el ajunge la lumina esențială, la credința că întunericul nu va înfrânge niciodată Lumina.

Fiara bătrână, cum am numit-o cândva,
Într-un ungher de poem,
Fiara bătrână, vița de vie, crescuse pe ziduri urlând,
Împânzise orașul.
Urlând se trezea dimineața,
Urlând adormea,
Măruntaiele ei se-mbuibau cu alcalii amare,
Vreau să soun cu sudoarea de noapte
A negrelor,asprelor varuri.
Leii, în largile cuști,
Leii în parc,ascultând-o gemea,
Pielea spinărilor lor se-ncrețea ca o apă
Suflată de vânt.
De la o nevinovată viță de vie, cum am văzut, mintea îi fuge la istoria lui Noe, primul care sădește vie, subconștientul culege roadele blestemului. Sub vița de vie poetul vede strugurele, sub el, vinul, sub vin beția, sub beție alcoolismul, sub alcoolism catastrofa prăbușirii generale. Urmează două versuri care trădează obsesia individualistă a poetului, el este singurul privitor și singurul dătător de nume. De la Macedonski încoace nici un poet n-a avut vanitatea lui Mircea Ciobanu de a crede că este primul. Primul în a vedea, în a cunoaște, în a cuvânta original:
“Nimeni, nici un cuvânt n-a rostit împotriva creșterii ei”
Și dacă te gândești bine, poetul are dreptate, împotrva băuturii au scris mulți, dar cu creșterea ei n-a avut nimeni nimic. Pe de altă parte, versurile de până aici sunt în ghilimele, pentru că nici nu sunt ale poetului, o forță exterioară, un glas de sus le dictează scribului, pe când vița de vie lucra chiar la ferestre…

Lesne i-a fost să pătrundă sub solzii de plumb
Ai înaltelor turnuri,
Ardezii și țigle să-nlăture,
Lesne i-a fost să se cațere până la streașina caselor tale.
Iată, s-a-nfipt în canaturi și-n timp ce coboară
Face grilaje și trainice noduri –
Fereastra odăii de scris
Stă sub o umbră mai deasă acum decât norul de-aseară.

Sechestrat de propria-i lumină obstrucționată de vița de vie, fiara bătrână, poetul bâjbăie, e năpădit de cărți(ai rafturi destule uitate-n paragini), experiențe și lecturi (știi multe), amintiri (locuri necercetate demult), chemări duhobnicești fără răspuns(lămpi cu uleiu-mpietrit în lăuntru).

Din această stare nu-l mai poate salva decât rugăciunea:
Fă puțină lumină, măcar pentru scrib. El n-aude
Urletul fiarei,
Trosnetul fălcilor ei; el aude
Numai cuvintele tale. Ia-o de unde-ai rămas
Și dictează:”Afară, lumina
Încă se cheamă lumină. Amiaza
Numele nu și-a pierdut”.

Mircea Ciobanu a debutat în 1966 cu volumul de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în care criticii au depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu. Departe de a fi o lipsă, aceste influențe mărturiseau dorința poetului de a reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de calitate a primei jumătăți de secolXX. În Volumul următor, Patimi, 1969, poetul are deja timbrul său inconfundabil, fără însă să fi renunțat la gustul pentru livresc, la aluziile cultural-poetice de sorginte națională sau universală. Cunoscător de literatură rusă și franceză, familiarizat cu filosofia greacă, cititor ( și cugetător) zilnic de Biblie, Mircea Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o recunoște: ”Poezii bune sunt, nu-i vorbă, și în ciclurile barbizante; bune sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un anume aspect: acela al execuției. În cuprinsul lor avem adevărate performanțe în construcția de stil, în supunerea chiar și a celei mai recalcitrante materii verbale. Genul proxim al ciclurilor în ordinea structurilor artistice este ermetismul, un ermetism gramatical, obținut prin cultivarea expresiei dificile, contorsionate, prin formulări eliptice, articulări derutante, prin utilizarea cuvântului în alt sens decât cel curent, prin renunțarea uneori la semnele de punctuație, prin folosirea aluziilor vagi și în genere a unui sistem de senmne ce pretinde cititorului inițiere. Toate aceste sunt, evident, obstacole în cale către lăuntrul versurilor, și escaladarea lor lor implică eforturi nu prea generos răsplătite”.
Poetul este conștient ca nimeni altul de riscul întinării. Deși citadin în imagini, aflat la el acasă în oraș, Mircea Ciobanu caută starea virginală, câmpia întinsă sau albul imaculat al crestelor montane. Orașul ( în Orașul aflat) e un labirint înfricoșetor, îmbâcsit de aburii asfaltului:

Și se face-n aer labirint,
Și se fac răspântii.Stă la pândă-n
Aburii amiezii,care mint,
Și-n bătaia flăcării răsfrântă,

Stă la porți, întoarsă dinspre câmp,
Maica Lot a stâlpului de sare.
Silnic șoldul ei deschide strâmb
Pasul vinovat de nemișcare.

De la căldura verii, poetul, privind peste nisipuri, vede mulțimi topite, căzute și pedepsite pentru păcat, îngropate încet-încet până-și pierd identitatea. Ca să ajungă la performanța comunicării prin ricoșeu, Mircea Ciobanu “lucrează însă de-a dreptul cu valoarea simbolică a elementelor, care au aici o dublă prezență. Ele sunt simultan abstracțiuni, limbaj noțional adresat intelectului, dar au rămas și niște concrete, imagini adresate simțurilor. Sub aspectul concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutația cea mai spectaculoasă. Decrise, într-o primă istanță, ca niște corporalități precis desenate, componentele figurației își pierd pe parcurs o seamă din atributele prezenței lor și ajung să fie numite doar prin fragmente”.
În Dies irae, s-a observat, lucrurile moarte învie, atinse ca morții-n flăcări, înecând spiritul. În general, tonurile din Patimi sunt grave, gesturile par ale unor preoți ce săvârșesc o slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de Shakespeare. ”Versurile au și aici concentrări de inscripție. Scrise în deca și endecasilab, nerimate, fiecare secvență încheindu-se fără punct, ca și cum ar continua dincolo de text, ele sunt învăluite într-un ce enigmatic și tulbură asemenea limbajelor secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”.
Dumitru Micu citează câteva versuri:
Împins de voci și dat pe mâna serii,
Coboară treapta-ntâi. Sub Trapetunt
Dreptatea coridoarelor alungă –
La locul zis Al tragerii la sorți
Te-așteaptă ei cu gleznele-n lagună…

Dar Mircea Ciobanu umblă chiar și asupra acestor versuri tăiate în piatră tot de el. Câțiva ani mai târziu, versurile vor deveni:

Împins de glasuri,dat pe mâna serii
Coboară treapta-ntâi.Sub Trapezunt,
Dreptatea coridoarelor te-alungă;
Ungherele te-ntâmpină – și varul
Pe care-l ștergi cu umerii pe ziduri
E singura părere de zăpadă
A frigului din aer; o, meandre.
La locul zis al tragerii la sorți
Te-așteaptă ei cu gleznele-n lagună
Și ce va fi e suma împletirii
Și ce va fi e suma celor patru
Călătorii spre cheile cupolei
A unui răspicat ecou de strigăt.

Aceste descrieri din versurile lui Mircea Ciobanu sunt înșelătoare, poetul crează atmosferă, nu este interesat nici o clipă ce ceea ce este, ci de cele ce sunt, de esență, de starea apocaliptică pe care o cuprind obiectele în sine, acea stare a sfârșitului. Este vorba de focul care zace în orice și se va aprinde la un ceas anume. Patimile sunt distilate “în țevăria fină a versurilor cu sunet de cristalși, prefăcut în cântec, plânsul își devine propria răscumpărare” .
În E timpul , poetul e gata pentru pocăință și răsplată:

Se cade-n aplecare să privesc
La ceasul setei fața lui în cană,
Dar cel ucis în apă nu se-arată
Și norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars,prund orb – mi-ating cu mâna fața
Și dau de unul care-a fost și singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
și ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
și, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, și se-ntâmplă
Un semn de sus c-ar trebui să plâng,
Or,degetele duse pân-la pleoapă
Se-ntorc uscate; și-aș fi vrut să-l văd
Privinu-mă din lacrimă – de-acolo
De unde-n vânt se tremură; de unde
Răsfrântul cer răzbună,ia-napoi
Și nu mai dă, dar cere fum de jertfă.

Mircea Ciobanu avea, ca puțin alții, conștiința faptului bine făcut. Tot ce scria sau spune purta pecetea sfârșitului, și simțea o mare bucurie că mai are timp să revină asupra unui vers. În ciuda numărului mare de volume publicate, care denotă o vizibilă prolixitate, era un truditor asupra paginii. Tăia și adăuga, tăia din nou, își rotunțea vocalele, se asculta rostindu-și poezia. Îl interesau materialul, culoarea lui, sunetul, ecoul.
În Addenda ne avertizează cu privire la trecut. Deși artă pură, poezia lui ne îndeamnă să ne aducem aminte de clipa finală. E un strigăt de aduceri aminte, un Memento mori discret aici, pe care se cade să-l observăm, căci ne privește pe fiecare în parte. Arta nu este altceva decât o nesfârșită poveste a celor o mie și una de nopți, prin Cuvânt vom amâna moartea, o vom răpune sau El ne va aduce pieire:

Nu spune că uiți.
Spune mai bine: “Mă lepăd
De multe prisosuri”. Oricum
Umbli cu palmele goale – și unde? În câmp,
Cu gândul întors îndărătnic la ziua de ieri și la pricina
Ei de mâhnire.

Cum ai citit, pe-nserate, poemul acesta,
Lăsându-te-ncet înspre ultimul vers,
Tot astfel o să te lași la pământ:
Istovit, nici măcar cu privirea la stele.

Prozatorul
În Martorii și Istorii, în Armura lui Thomas sau în Cartea lui Iov întâlnim aceeași căutare a relității din spatele lucrurilor și dăm peste aceeași lume stranie, fantastică prin ciudățenia pe care o degajă cuvintele nu prin fapte ieșite din comun. În Martorii, la început avem imresia că prindem un fir epic: a dispărut un autor când tocmai îi apăruse un roman, Lupta cu lucrurile. Un anchetator nu are, firește nimic mai bun de făcut, decât să plece pe urmele dispărutului și să stea de vorbă, făcând însemnări, cu cei care l-au cunoscut pe autor. Martorii provin din diverse medii, au anumite impresii și amintiri legate de dispărut. Ne-am aștepta să luăm contact cu o lume pitorească, dar nu este așa. Ineditul vine din capacitatea sa de a împrumuta stilul fiecărui vorbitor, de a se confunda cu el. ”Romancierul realizează o adevărată performanță în imitarea celor mai contrastante moduri stilistice: de la acela impersonal, de declarație, la cel vibrant, liric, și de la cel birocratic, de proces verbal, la acela de cronică literară sau de conferință”. Asemănător, întrucâtva, cu Camil Petrescu, autorul nu se mulțumește să reproducă spusele, intervine cu comentarii, adnotează, face supoziții, revine, devine, altfel spus, parte integrantă a scriiturii și a vorbirii. În cele din urmă, la sfârșitul lecturii, ne dăm seama că nu găsirea dispărutului era scopul final, ci integrarea cititorului în povestire, trezirea lui, obligația de a participa la scriitură, meditația asupra cunoașterii și iubirii.