Cu cat iubim mai mult, cu atat suferim mai mult si intelegem mai bine.

Faptul ca Andrei a murit, ne condece la o reflectie. Eram cuprins de o curiozitate interioara sa privesc toata ceremonia religioasa, sa privesc fata mamei, a surorii lui si a tatalui. Aveam acea sete interioara de a stii ceea ce simt si puterea de a le strege lacrimile.

Am citit ce s-a scris despre el, am vazut imaginile si am plans cu toate ca nu l-am cunoscut, cu toate ca nu mi-a fost ruda. Am plans asa cum a plans Isus la moartea prietenului sau Lazar.

De ce a trebuit sa moara un suflet atat de tanar? Unde este Dumnezeu?

Am celebrat multe inmormantari in acesti putini ani de preotie. De fiecare data eram constient ca oamenii nu ne apartin. Noua ni se permite doar sa-i insotim. Insusi Cristos a murit in floarea tineretii. Maria il tinea pe brate dar in sufletul ei purta speranta invierii.

E dureros pentru o mama sa-si duca propriul fiu la mormant. Oamenii sunt un dar. Omului nu-i apartine nimic. Poate aici gresim noi, cand traim cu iluzia ca am o sotie, casa, copii etc. Cand de fapt noi nu avem nimic. Traim intr-un mister continuu si niciodata nu-l vom putea intelege indea-juns.

Aceste imagini par atat de ireale incat uneori ai impresia ca sunt desprinse dintr-un film. Ai vrea parca sa derulezi filmul inapoi si sa regizezi altfel scenariul. Avem tendinta de a schimba scenarii si de a le interpreta cum vrem noi. Dar regizorul nu suntem noi. Nu e un fatalism. Caci in cazul fatalismului nu a-i putea schimba nimic, nici macar nu a-i putea interpreta realitatea decat intr-un singur mod si anume cel al destinului.

Atitudinea nosatra este una constienta. Noi oamenii suntem duri in fata mortii cu toate ca nu am experimentat-o, cu toate ca ea doar a trecut pe langa noi. Vrem sau nu vrem sa acceptam oamenii ii apartin doar lui Dumnezeu.

Credinta ne insoteste mereu, in fiecare clipa din viata si in orice situatie. Ea ne poate intarii si sustine pentru a putea spera, ierta si iubi.

Ce ramane de facut?

Ar trebui sa ne resemnam? Nu. Solutia pe care o avem la indemana e aceea de a plange, de a varsa lacrimi de iubire, de a crede in inviere, de a fi solidari in aceste momente de tristete, de a invata sa facem mai bine si de a ajunge la gestul suprem de a ierta.

Ce trebuie facut cu cel care ucide?

Lumea nu va fi mai buna daca vom ucide si noi la randul nostru. Daca privim in istorie (chiar si la exemplele negative din istorie Tepes, Lenin, Hitler, Ceauscescu etc) nu au starpit in totalitate hotia sau tendinta de a “detine” ceea ce nu e al tau. Daca ucizi fie prin gand sau cuvant nu esti mai bun dacat un criminal care a ucis cu sange rece. V-ei fi mai superior lui cand il v-ei intelege fie istoria, trairile, emotiile si chiar crezul vietii sale. Omul trebuie inteles, iubit si iertat.

De multe ori Dumnezeul in care noi credem pare de neinteles si nedrept. Insa el are propria lui pedagogie si planuri pe care ca si oameni nu le vom intelege in totalitate, insa ceea ce putem face este sa incercam sa le acceptam.

Gestul de sacrificiu suprem a lui Andrei Goreci, ne poate ajuta sa meditam la ritmul propriei vieti. Totul are un sens, chiar si atunci cand nu intelegem.

Pe langa lacrimile varsate, adaug o rugaciune pentru familie, pentru tinerii scolii pentru orasul Craiova. Sa aprindem o lumina in sufletul nostru pentru ca binele si lumina sa domine si sa castige cat mai mult spatiu in viata noastra.

Sunt un strain, dar nu indiferent. Frumusetea cea mai mare e aceea care da viata. Andrei le-a avut e amandua (fizica si morala). Lumea e insetata de eroi si modele. El a deventi un erou, de acum este randul nostru.