Părintele N. Steinhardt ("Prin alții spre sine"), aplecat să guste din pildele de paradoxii date de L. Blaga, scria despre știința nouă, confruntată cu incertitudinea și paradoxul, că e împinsă să mărturisească prin smerenie. În acest sens, dovadă stă și acceptarea paradoxiilor, ce lovesc cugetul omenesc la rădăcina iluziilor pe care și le poate face despre cunoaștere, pe o filieră mecanicistă.
Prăbușirea ideilor deterministe despre natură, comportamentul individual, imprevizibil al microfenomenului fizic au fost constatări care, cel puțin în momentul lor de maxim impact, au aprins mintea unor cercetători cu focul și lumina credinței în posibil. Astfel, Eddington susținea cu entuziasm că "argumentele științei contemporane ne autorizează, pare-se, să conchidem că, începând din anul 1927, religia a devenit acceptabilă pentru o minte omenească sănătoasă". În epocă a început să se vorbească despre o altă posibilă metafizică a naturii, incertitudinea, probabilitatea și contradicția fiind folosite ca termeni rezultați nu doar la capătul unor aride ecuații matematice, ci și dând frâu liber conotativării lor, deschizând, astfel, calea către un îndelung așteptat "mister". În aceeași ordine de idei, părintele Steinhardt remarca "atingerea de către știință a unor straturi profunde, pătrunderea în adâncime, în subterana universului", concomitent cu "dubla hotărâre a lingvisticii și logicii de a obține, printr-un efort comun, posibilitatea constituirii - provizorie, desigur - a unei exprimări coerente, dar antinomice și paradoxale, a realității care, deocamdată cel puțin, scapă oricărei încercări de transpunere tihnită în lumea semnificațiilor și semnificatelor tradiționale". În acest punct, intuiția științifică e văzută că se apropie de dogma religioasă, printr-o "antinomie transfigurată de misterul pe care vrea să-l exprime" (Blaga) și cu o inepuizabilă "deschidere în închidere" (Noica).

Dimensiunea posibilului în fizică, la intersecție cu credința

Nici pozitivistă, nici materialistă, interpretarea teoriei cuantice dată de școala de la Copenhaga a fost îmbrățișată de savantul Heisenberg. El a opus această interpretare materialismului, din perspectiva chiar a problemei fundamentale a filosofiei. "Ontologia materialismului se bazează pe iluzia că se poate extrapola modul de existență, faptic nemijlocit, care se referă la lumea ce ne înconjoară și la domeniul atomic. Dar această extrapolare este imposibilă" (W. Heisenberg, "Fizică și filosofie"). Cu alte cuvinte, iluzia constă în a ne reprezenta lumea particulelor foarte mici prin analogie cu cea a obiectelor macroscopice și cu comportamentul acestora. Care e consecința filosofică a unei asemenea abordări, echivalată cu materialismul prin definiție reducționist? În primul rând, rezultă de aici un tablou static și mecanicist al materiei și o încremenire a naturii în starea ei de fapt. "De pe această poziție, materia se supune oriunde și oricând, oricare ar fi nivelul său de organizare, numai și numai unora și acelorași legi ale mecanicii" (M.E. Omeleanovski, "Dialectica în fizica modernă"). Lucrurile, exact așa cum arată ele, se compun din și se descompun în elemente invariabile. În acest cadru fix, salturile calitative de la simplu la complex devin dificil de explicat.
Noțiunea nonclasică de materie e însă mai apropiată de sensul aristotelic dat termenului respectiv, credea Heisenberg. Materia în înțelesul lui Aristotel era, în esență, o potență, adică o posibilitate comparabilă cu noțiunea modernă de energie.
După același Heisenberg, atunci când e generată o particulă elementară, energia se manifestă ca realitate materială, grație formei. Dar potența este cea care poate promite dezvoltări imprevizibile, chiar porniri de la zero, cum ar fi fost odinioară ipoteticul și inexplicabilul Big Bang (fenomen nerecurent). La întrebarea "cum de trupul înviat al lui Hristos a trecut cu atomii săi prin atomii ușilor încuiate?", recent un teolog a răspuns invocând imaginea neconvențională a materiei din fizica nouă, ce se sustrage dominației determinismului. Unii fizicieni (Dirac) au presupus că mișcarea materiei, în profunzimea ei indefinibilă, e compatibilă cu ideea de libertate și de alegere ("nu știm prin ce fantă alege să treacă electronul, natura la un moment dat face o alegere"), în așteptarea saltului calitativ întemeiat în taina posibilului, a rupturilor creatoare (Prigogine) și, în final, a Apocalipsei în sens creștin, această geneză eshatologică prin care vor fi chemate la viață ceruri și pământuri noi. Atunci Creația va redeveni Carte, natura "cuvânt" manifest, "piatră vorbitoare". Omul creștin se află, de aceea, nu doar în căutarea desăvârșirii sale spirituale, cât mai ales tânjește după reîntâlnirea cu trupul său pierdut, Trupul euharistic al Cuvântului.

Pentru o știință căutătoare de sens

După cum a fost adesea remarcat, odată cu avansul luat de teoria relativității și de teoria cuantică, s-a evidențiat o tendință contrară celei din gândirea clasică, anume tendința să se explice proprietățile particulelor prin proprietățile sistemelor constituite din ele sau la care ele participă, nivelul simplu fiind determinat după cel complex, și nu invers. Așadar, ceea ce-i complex reprezintă mai mult decât o amplificare cantitativă a simplului, și deci ca întreg nu poate fi "reconstituit" din simpla însumare a părților. În mod similar, viața unui organism este infinit mai mult decât punerea laolaltă a părților trupului printr-o asamblare artificială. Mai mult, aceste părți devin ele însele altele, fiind chemate la viață odată ce au fost cuprinse în "ordinea verticală" a existenței. O ordine în care primează realitatea dialogică a ipostasurilor și în care materia își regăsește, tainic, condiția euharistică. Judecând lucrurile astfel, de sus în jos, ajungem chiar la mesajul de fond al religiei creștine, conform căruia în contact cu Duhul materia însăși se înduhovnicește, își modifică proprietățile, devenind în chip iconic expresivă, manifestând transparență față de icoana lăuntrică a sufletului, cu miile sale de nuanțe.
Influența pe care o exercită spiritul asupra mecanismelor biochimice ce reglează organismul a fost recunoscută și este, în continuare, cu deosebit interes explorată de către oamenii de știință. Dr. Mc Clelland (Univ. Harvard) a încercat să analizeze efectele misteriosului medicament numit "iubire", impactul lui asupra vieții corpului, care, în multe cazuri, tinde să-și caute vindecarea undeva dincolo de sine. Și nu de puține ori, trebuie spus, miracolul își face loc. Miro Asistent, o supraviețuitoare a maladiei SIDA, cu rezultatul analizei brusc modificat de la pozitiv la negativ, a fost întrebată cum de s-a întâmplat. Răspunsul ei a fost: "Atunci când trăiți cu sufletul, se produce miracolul".
În cuvântul rostit în 1984 la congresul anual ținut de Societatea Americană de Fizică, J. Wheeler a socotit existența a trei ere în istoria fizicii. După Galilei și Keppler, după Newton, Faraday, Maxwell și Einstein, ar urma era a treia, în care se atrage atenția spre cercetarea din fizică în accepția ei de "Meaning Physics" ("fizica sensului"). Se admite, cu aceasta, că există un sens al fenomenului fizic, în conexiunea lui mai mult sau mai puțin evidentă cu ordine de realitate care îl transcend și totodată îl înglobează.

Florin Caragiu


(text publicat în ziarul "Lumina de Duminică", 15 Mai 2011)

Foto: Diana Popescu