Din perspectiva echilibrului, suferința provoacă dezechilibre în organism și metabolism, și la nivel psiho-cerebral și sufletesc, crește starea de dezorganizare a sistemului complex uman, prin scurgerea în neant a energiilor din imanența omului, generând în om oboseala, surmenarea, lipsa de vlagă, anemia, și la nivel psihic neurastenia, deprimarea și obnubilarea.
Nu știu dacă suferința dintr-un om empatizează cu ceilalți oameni, nu știu dacă circulă de la un om la altul, așa cum intuiesc că fericirea circulă.
Sufletul universului are ramificații în sufletele tuturor oamenilor, și le inoculează la nivel subliminal fericirea, care intră imediat în confruntare cu suferința, căci miza este omul, astfel fericirea este maculată de suferință și își pierde din intensitatea și din forța sa benefică, cathartică.
Din perspectiva corupției, suferința ne-a uzurpat dreptul la fericire, ne-a corupt adevărurile, care au deviat înspre minciuni, duplicitate și ilicit, ne-a mânjit bunul-simț și cumsecădenia, cu nerușinare, insolență și grobian, ne-a traumatizat crezurile și idealurile, care, schilodite, au căzut din înălțimi în genune, a deschis supapele impertinenței, care împreună cu cinismul ne-a modelat cu o materie coruptă, ne-a degenerat elanurile decăzând într-o catatonie a senzitivităților.
Din perspectiva cinstei, suferința s-a înfășurat în necinste, și-a pierdut surogatul unui principiu într-un simulacru de onoare cu esențe de tenebre. Vocația suferinței este să provoace chinuri, pătimiri, depresii, fiind sursa obnubilării, ce poate degenera în psihoză, și suferința nu poate influența decât partea întunecată a vieții, căci partea luminoasă, lipsită de paranormal, telepatie și voci, nu poate fi penetrată de suferință.