Dacă aș plia catharsisul pe suferință, poate aș dezintegra-o, sau măcar aș dilua-o până ar avea simptomele unei boli ușoare pe care să o privesc cu nepăsare, însă pentru a genera catharsisul, aș avea nevoie de spiritul divin, a cărui manifestare în corp să mă purifice.
Până atunci însă, încerc să îmblânzesc suferința, pentru a nu se manifesta violent și sălbatic în corp.
Suferința a făcut rost de o brichetă, și îmi arde părul de pe mâini și de pe picioare, când pielea se înnegrește, îi dau o palmă suferinței care se rostogolește pe mocheta cauciucată a biroului.
Suferința a intrat în călimara cu tuș violet și mă mânjește cu el, vrea să intre în corp așa de murdară, însă nu-i mai dau voie, o prind între două foi de Xerox A4 pe care le capsez, și le așez pe pervaz, supuse luminii, iar suferinței îi apar arsuri, și urlă la mine, să o eliberez, însă nici prin gând nu-mi trece, fiindcă și-a bătut joc de corpul meu, făcându-l să pătimească și să se chinuie.
Oboseala nu are nevoie de picioare, fiindcă nu merge ci stă în inactivitate, nu are nevoie de mâini, căci nu lucrează, nici nu scrie, nu are nevoie de ochi, fiindcă privește doar întunericul, are nevoie de clei, cu care să se lipească de ritmurile alerte și dinamice.
Oboseala este goală pe interior, învelișul ei are efluvii de îmbâcseală, și dacă-i injectăm hărnicia, se sparge.