În Grecia zeilor
te simți asemeni unei cariatide
care sprijină acoperișul iubirii,
ignorând urletul lui Hades,
trosnetul metalic al fălcilor,
cadavrele din grote.

Ai fi vrut să te încingi
în cingătoarea zeiței Nike,
sau a zeiței Atena Parthenos,
să le aurești gleznele,
carele și săgețile,
să păstrezi pentru ele, vinul.

Și cum stăteai așa,
sprijinind acoperișul,
în ceasul cel de taină al sângelui,
brațele tale au ajuns
un stâlp înconjurat de ramuri,
care-n zborul unei păsări de piatră,
a înflorit
unind cerul cu pământul.
(Paulina Popa, În Grecia zeilor)

Vâsla de ametist (sau Cartea Grecia) este cel de-al doilea volum de versuri al Paulinei Popa care conține un jurnalul liric prilejuit de o călătorie (după Cartea Iordania, 2008). Cele treizeci și trei de secvențe ale jurnalului nu se abat de la lucrările anterioare în care poeta experimentase deja această formulă de a-și clădi poemul (cartea în sine constituindu-se într-un unic poem) dintr-o suită de „note” urmând mai mult sau mai puțin fidel timpul, respectiv, spațiul peregrinării, devenită deopotrivă explorare lăuntrică, existențială.
Astfel, călătoria este aceeași, indiferent de loc sau de timp, poeta reușind o dedublare stranie în care, detașându-se de propriul eu, își însoțește sinele, veghindu-l necontenit, într-o monitorizare nu lipsită de solemnitate, sesizându-i gesturile, consemnându-i senzațiile, impresiile, judecățile și temerile prilejuite de momentele cheie ale preumblării în acest ademenitor labirint, mitologic și existențial.
După Păsări de piatră (2010), un alt „jurnal” constituindu-se într-un poem al încremenirii sufletești și al agoniei creative, Vâsla de ametist își propune să devină un cântec al libertății și al fericirii (întru creație, dar mai ales întru credință): „Fericirea, vâslă de ametist,/ vâslea,/ cântând, pe întinderea apelor ionice./ Era toamnă și stăteai în ochiul de apă/ numit după starea fără nume/ ce este val până în zi” (Fericirea, vâslă de ametist).
Reamintim că ametistul este o piatră prețioasă, apreciată încă de greci, aceștia considerând că te poate feri de beție, dar având și un rol de apărare împotriva demonilor. Chiar și în prezent, astrologii consideră că ajută la canalizarea energiilor, la renunțarea la vicii, la temperarea obsesiilor sau dependențelor, fiind recomandat pentru rugăciune, meditație și post.
În raport cu volumele precedente, Paulina Popa schimbă timpul și spațiul poemului, nereușind însă a se elibera de lăuntrica-i lume populată de teamă și rețineri, această stare „de fericire” fiind mai degrabă impusă, fără a deveni încă o dimensiune implicită a ființei. Reapare dintru început motivul îngerului din volumele anterioare, călăuzitor de suflet, dar și chiriaș al trupului („s-a limpezit în sângele tău/ și tu, pasăre de cristal,/ te-ai limpezit în sângele lui/ numindu-l cu nume de Înger”), poetei „locuite de înger” nemairămânându-i prea multe opțiuni de aplecare spre cele lumești.
Un alt motiv care revine este însuși poemul (substituit uneori poetului), „frumoasa Grecie” devenind un excelent pretext pentru „însuflețitul” poem în a-și urma chemarea: „pornește pe mările elene/ și cântă cât îl ține gura,/ convins că cineva îl aude” (pag. 7), „mâinile poemului stau/ pe inima cuvântului” (pag. 8), „pasărea Poemului/ te însoțește pe vas” (pag. 29), „invoci poemul,/ cel îmbrăcat în veșminte de aur” (pag. 40), „zeița Demetra/ culege spice pe câmpiile poemului” (pag. 57), „te lași purtată de sinele puternic,/ așa ca bărbatul Poem” (pag. 61), „poemul este cel învingător/ și trece printre cuvinte ca un prinț” (pag. 72). Și peste toate, „deasupra tuturor/ se deschide ochiul lui Dumnezeu,/ cel pururi” (pag. 8), căci însuși „Domnul, cel pretutindeni,/ își desface lumina peste lume” (pag. 26).
Treptat, pătrunzând tot mai adânc în „Grecia zeilor”, universul poetei se va popula de eroi și zei, poeți, filosofi și martiri. Astfel, călătoria în sine îi prilejuiește Paulinei Popa nu doar o peregrinare turistică – orizontală - prin „frumoasa Grecie” (de la țărmul Mării Egee, până la muntele Athos, de la Atena până la Creta, de la Biserica Sfântului Dimitrie până la Biserica Sfântului Varlam), ci și una pe verticală, în timpul istoriei, una mitologică și, nu în ultimul rând, lăuntrică (pe lungimile de undă ale dorului și ale nostalgiei), prin aduceri-aminte poeta raportându-se în permanență la locuri și chipuri ale satului natal și ale copilăriei, la membri ai familiei, copii, nepoți sau prieteni. Însă cea mai relevantă dimensiune a acestei călătorii este cea religioasă, poeta purtând credința în Dumnezeu cu sine, parcă redescoperind-o în permanență, pretutindeni, înlăuntrul și în afara sa.
Numeroasele referiri istorice și culturale gravitează în jurul lui Constantin cel Mare, al lui Alexandru Macedon (amintindu-și că „Alexandru/ este numele tatălui tău”), fiind evocați Hesiod, Aristotel și Platon, dar și apostolul Pavel ori alții. Celebre personaje mitologice din Olimp își dau întâlnire parcă în paginile acestui volum: Zeus, Apollo și Afrodita, Hefaistos și Poseidon, Hera, Ares, Cronos, Rhea și Demetra, alături de Orfeu și Euridice, Pandora, Nike ori Artemis... Iar lista poate continua.
Dar spectacolul lumii va fi raportat în permanență la universul lăuntric: „Este toamnă/ în grădina ta și în Grecia./ Te privesc cum,/ simțind pe buze gustul,/ îți vine să urli amar” (pag. 15). Locuri și oameni îi vor prilejui de-a dreptul rememorări duioase – bunicul Teodor, mama („ființa care te îmbracă în rugăciune”), tatăl Alexandru („cum treceai cu plugul pe locul acesta,/ semănai grâul pentru pâine și casă”), părintele Teodor – fratele, părintele Lucian – soțul, preotul Mircea și alții.
Alături de turiștii care o însoțesc, precum Delia, Angelica, Laurean, Cezar, Linda ori George, poeta nu se desparte pe tot parcursul acestei călătorii de credința sa, de rugăciuni și de poem, căci „unind cerul cu pământul/ poemul devine lumină.// Soarele devine,/ bucuria bucuriilor,/ psalm de laudă.// Procesiune către domnul,/ rugăciunea aceea/ care te îngenunchează înalt,/ până la tronul/ crescut din cuvinte.// Aici pe Acropole,/ cât mai înalt spre cer,/ versul lumina un univers/ aproape întunecat de necazuri mari”.
Există în jurnalul Paulinei Popa un filon epic consistent în ceea ce privește evocarea acestei călătorii, dincolo de semnificațiile istorice, religioase, lăuntrice, existențiale. Locațiile sunt evidente: „Noaptea vă acoperă/ cu apa călduță a Mării Egee” (pag. 10), „popoarele de cai/ ale lui Alexandru,/ aici în Macedonia,/ galopau, galopau” (pag. 16), „Muntele Athos,/ cel interzis femeilor,/ se ridică impunător/ din mijlocul apelor” (pag. 25), „în jur se ridică tufe de leandri/ colorate ca respirația îndrăgostiților,/ marcând/ drumul spre Muntele Olimp” (pag. 36) „La Meteora/ o scară separă/ două lumi din regnuri străine” (pag. 88).
Numeroase „note” (cu toată încărcătura lor simbolistică) devin indispensabile în derularea acestei călătorii inițiatice: „Te ridici./ Aduni aripile./ Autocarul gonește/ pe șoseaua fierbinte./ În zare,/ ca o pătură albastră, mișcătoare,/ marea” (pag. 25); sau: „Soarele ardea ziua.// Mii de turiști se aliniau la porți./ Măslinul din curte își mișca frunza” (pag. 77); sau: „În apa Mării Egee/ te-ai spălat pe față/ în dimineața sufletului” (pag. 96).
Discursul este tranzitiv, repetitiv, predominând vizualul, în același timp putându-se vorbi de o a arhitectură aproape sferică a fiecărui poem în parte, acestea fiind înlănțuite, la rândul lor, de câte un vers-verigă (fiecare nouă „filă” a jurnalului debutând cu reluarea ultimului vers al „filei” precedente, o tehnică experimentată și în alte volume anterioare publicate de Paulina Popa mai ales în ultimul deceniu).
În perfectarea arhitecturii propriului discurs, poeta face apel cu insistență la o tehnică structurală interesantă: inserția, în cuprinsul „jurnalului” său, a unor secvențe de lirism pur, apelând uneori chiar la versul tradițional, în consens cu rigorile prozodiei. Inserția acestor monologuri (marcate și grafic) în cadrul „notelor” se realizează prin secvențe explicative de genul: „Printre popoarele de cai/ din Macedonia,/ cânți...” Sau: „Te privesc cum cânți, ridicând capul/ dintre ierburile înalte, foarte înalte/ de pe dealul din spatele casei...” Sau: „Te privesc cum stai în fața bisericii,/ cântând...” Sau: „Dinspre Muntele Athos,/ același cântec pentru mama...”
Iată un exemplu de un astfel de intermezzo liric din ultima parte a „cărții Grecia”, un manifest aproape apoteotic al bucuriei și credinței în Dumnezeu: „Mă învelesc în rugăciuni, în psalmi,/ Aici unde Lumina este-nălțătoare/ Și ochii mei spre Tatăl se ridică,/ Spălați, ca pruncul, în razele de soare.// Mă învelesc în rugăciuni și psalmi,/ Cum se-nvelește iarba în picături de rouă./ Aș vrea să plâng și-apoi să-nalț/ Spre Domnul mâinile-amândouă.// Să vină Îngerul, cu aripa, aproape/ Să mă ridice printre stânci și nori./ Să mă prefac în cântec și în ape,/ Să mă așez ca rouă dimineții peste flori” (pag. 94).
Cartea se încheie cu o rugăciune rostită la Marea Meteoră, în biserica Sfântului Varlam, poeta adresându-i nepotului Mihai („cel care crește ca floarea”) revelația ei la finalul acestei călătorii în frumoasa Grecie: „Rugăciunea este fericirea”/ Iar/ Fericirea, vâslă de ametist!”
Cu această certitudine, lirica Paulinei Popa devine, prin excelență, ortodoxă; este ca un drum fără întoarcere această inițiere aparte, de netăgăduit, întru Dumnezeu.
(Convorbiri literare, 2012)