A comenta se poate referi la fenomene, evenimente, fapte, întâmplări sau la texte. Cînd este vorba de evenimente, sarcina aducerii lor la cunoștința unui public larg a fost preluată de mijloacele de comunicare în masă. Transmiterea, comunicarea, difuzarea știrilor despre diversele întîmplări la radio și la televizor se face de către crainic, spicher, prezentator – cu o denumire mai recentă: comentator.



Sarcina comentatorului este de fapt să expună, să istorisească, să povestească ceea ce s-a întîmplat deja sau ceea ce se întîmplă în direct. Comentarea este redusă aici la relatare, raport, dare de seamă. Uneori, cum se întîmplă în cazul transmiterii unui meci de fotbal la radio, comentatorul trebuie să transpună ceea ce se vede într-o relatare audio. Există o oarecare dificultate și un anume stil în această prestație, dar cel mai adesea precipitarea comentatorului este în deplin dezacord cu ritmul bleg al confruntării de pe teren.

Stilul comentatorului-prezentator, conform deontologiei jurnalistice, ar trebui să fie neutru, să transmită știrile fără să le altereze prin atitudinea sa, voluntară sau ba, prin gesticulație, grimase, tonalități ale vocii. Și asta pentru că există și adevărata meserie de comentator specializat, numit și analist, care își spune părerile, opiniile în alte emisiuni decaît cele de știri. Acesta face observații asupra unei întâmplări, sau a unei probleme, le interpretează și le atribuie o semnificație personală, le apreciază și le evaluează.

Comentatorul în adevăratul înțeles al cuvîntului ia atitudine, nu spune doar cum stau lucrurile, ci se pronunță și despre ele, le judecă. De aceea, cel mai adesea, a face comentarii la anumite lucruri care s-au petrecut este înțeles peiorativ doar ca a relata, a povesti ceva în mod indiscret și cu răutate – a bîrfi. Cînd o imagine este însoțită de inscripția fără comentarii, este sigur vorba de una care își mărturisește fără cuvinte sensul, noima, tîlcul. Un fel de demascare.

Dacă pentru evenimente comentariul vorbește despre luînd atitudine, atunci cînd este vorba despre texte, comentariul are mai multe funcții: explică, lămurește, clarificînd locurile obscure; analizează, interpretează și evaluează; descoperă înțelesul, sensul, semnificația, tîlcul textelor.



Practică veche, aplecarea asupra textelor de demult, în special biblice, știința și arta interpretării lor a căpătat numele de exegeză sau hermeneutică. Comentatorii erau puși în fața dificultății de a transpune texte dintr-o limbă moartă într-una vorbită și aveau mari probleme de înțelegere atît filologice, cît și de situare în contextul vremurilor în care au fost scrise textele inițiale (texte regăsite adesea după o lungă întrerupere a comunicării curente cu civilizația care le produsese). Traducerea, comentarea și înțelegerea lor erau în această situație aproape una și aceeași activitate.



Prin extensie hermeneutica este înțeleasă ca știința sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Exegeza poate fi considerată deci ca o artă a comentariului fiind prin urmare și o activitate trudnică de interpretare și explicare – de înțelegere a unui text literar.



(citiți în continuare: Arta comentariului (II) și ca aplicație:
Arta comentariului (fișă de lucru))