„Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”
(Albert Camus)


A fost odată un leu care, deși era regele animalelor, era tare fricos, prin urmare visa la măcar o fărâmă de curaj care să îl facă mai demn de titulatura lui. Așa că, în speranța îndeplinirii dorinței sale, leul cel laș s-a alăturat unui grup pestriț, în care fiecare avea câte o năzuință neîmplinită și care se îndrepta către palatul Vrajitorului din Oz.


Pornind pe drumul meu pavat cu cărămizi de aur către Oz, eu, Leul cel laș, mi-am pus întrebarea dacă ceea ce caut există cu adevărat. Ce este curajul acela îndelung cântat de poeți, care i-a însuflețit pe oameni generații întregi, și este el atât de diferit de curajul care ne trebuie fiecăruia dintre noi pentru a se arunca cu capul înainte în viață?
Animat de această întrebare, am decis să pornesc chiar de la rădăcină. Mulți definesc curajul ca pe o lipsă a fricii. Se ridică astfel o nouă interogație: ce este frica? Ne este teamă de insecte, de șerpi, sau de sărăcie.
Dar, mai presus de toate, ne este teamă de singurătate și de moarte.


Ne ferim atât cât putem de momentul acela în care nu mai există cale de întoarcere, în care nu mai putem decât să privim odată cu regret în spate și să ne luăm „la revedere” de la întreaga noastră existență - asta dacă mai e timp și pentru atât... Fără să vrem ne imaginăm senzația aceea intensă de, să recunoaștem, ciudă, față de aceia care vor rămâne în urma noastră și care au în continuare dreptul de a se bucura de viață, drept care nouă ne-a fost ridicat fără vreo explicație. Nu știm încotro ne îndreptăm, iar de ceea ce nu cunoaștem ne e teamă.
Dar, în același timp, este sfâșietor gândul la cei dragi pe care, mai presus decât pe toți ceilalți, îi va răni dispariția noatră. Aceasta este frica de moarte, descrisă într-un mod atât de modest în cuvinte, mai presus de orice posibilitate umană de exprimare.
Ne este teamă de singurătate, ne este teamă de regrete, de un apartament micuț unde unde să ne stingem încet în fața televizorului, înconjurați de pisici, și facem tot ce putem pentru a nu ajunge acolo. Căutăm iubirea, pentru a găsi un suflet cu care să putem împărți telecomanda și o pensie mică. Ne luptăm pentru a urca ușor-ușor, treaptă cu treaptă, pe scara socială, ori, dimpotrivă, ne chinuim să nu cădem mai jos decât suntem deja.


Și undeva, la capătul drumului pavat cu cărămizi de aur, întâlnim un șarlatan din Omaha care nu ne spune decât: „Nu vă pot ajuta pentru că nu am nici o putere. Trebuie să vă ajutați singuri.”


Acolo, la capătul tuturor așteptărilor, descoperim cu stupoare că nu există decât propriile noastre miracole, nici simpatie divină, și nici măcar vreun Birou Ceresc de Informații la care să întrebăm o recepționeră cu mutră acră: „Încotro se îndreaptă trenul meu?” ...
Atunci eu, Leul cel laș, rămas fără singura posibilitate de a câștiga fărâma de curaj mult visată, mă transform în Meursault, care odată mi-a părut atât de lipsit de umanitate, dar pe care îl văd acum ca pe singurul meu punct de echilibru, cel care îmi oferă stabilitate în fața paradoxului cu care sunt confruntat: trăiesc ca să mor, mă străduiesc să câștig numai pentru a pierde. Ca și Meursault, mă întreb: ce diferență este dacă mor azi sau peste douăzeci de ani? Finalitatea e aceeași.


Abia atunci devin liber.


Doar atunci, nepăsător de ceea ce urmează, ori poate doar inconștient, mă pot urca într-un roller-coaster fără să închid ochii și să țip, simțind acel extaz al impasibilității, savurându-l cu toată ființa. Doar atunci pot să iubesc, să mă dedic în totalitate unui alt om fără să îmi pun o clipă întrebarea dacă acesta mă va răni sau nu. Doar atunci pot să pășesc prin întunericul existenței fără a-mi fi teamă de un eventual abis în care m-aș putea prăbuși.
Sus, în balonul lui, șarlatanul din Omaha, acel Vrajitor din Oz a cărei persoană am ridicat-o pe un piedestal întreaga mea viață, îmi face cu mâna. Am înțeles, în sfârșit, ce însemna sfatul lui.


Putem fi curajoși la gândul că cineva acolo sus ne iubește și că, odată căzuți, ne va prinde în palmele Lui moi și ne va obloji rănile. Dar undeva înăuntrul nostru va exista mereu acea îndoială, caracteristică omului, după cum propunea Descartes, care ne va zgândări ca o pietricică în pantof: și dacă plasa de siguranță totuși... lipsește?...
... Sau, putem fi curajoși tocmai datorită conștiinței faptului că, odată și odată, tot ne vom prăbuși, vom dispărea în neant fără a lăsa în urma noastră mai mult decât o amintire, iar atunci această unică șansă acordată va deveni inestimabilă și nimic nu ne va mai putea opri să nu o valorificăm din plin.


Este doar o chestiune de alegere.