Într-o dezbatere ce devenea tot mai aprinsă, Ionela Starparu a adus la un moment dat în discuție o expresie: "critică obiectivă", care a stârnit reacția lui Ioan Peia "ce e obiectiv în lumea asta?"

Gândul mi-a fugit imediat la Eugen Coseriu, celebrul lingvist român care a trăit în Portugalia și pe care japonezii îl consideră personalitatea cu cea mai avansată contribuție la înțelegerea limbajului uman, și a cărui viziune va marca perspectiva mileniului trei asupra comunicării interumane.

Răsfoiesc (click-ăiesc) prin niște articole rătăcite prin computer și încerc să vă incit cu câteva citate de la care discuția poate continua.

1. Pornesc de la afirmația lui Hans-Georg Gadamer: "relația omului cu lumea este în mod absolut și fundamental de natură lingvistică".

2. E. Coșeriu spune: "limbajul se îndreaptă către alți oameni, cu care se stabilește comunicarea, așa încât ceva devine comun și numai prin această referință la alții desemnarea subiectivă devine generală și obiectivă (…) Numai prin intersubiectivitate, ea devine obiectivitate, ține de obiectivitatea lucrurilor."

Mai mult, în accepțiunea coșeriană limbajul poetic este de fapt, limbajul în toate funcțiunile lui, adică plenitudinea funcțională a limbajului, iar limbajul de toate zilele și cel științific nu sunt decât devieri și drastice reduceri funcționale ale limbajului ca atare. Poezia este pentru Coșeriu "intuiția universalului în faptul individual concret (…) și în același timp, model de universalitate."

Astfel, pentru Coșeriu, limbajul absolut este cel al poeziei, limbajul practic fiind o dezactualizare a celui dintâi. De aceea poezia crează realități ridicând cunoașterea printr-un model individual la universalitate. Astfel, prin poezie, prin metaforă, limbajul redevine absolut.

3. În plus, mai amintesc aici o opinie a lui Heidegger, care spune că omul nu ar fi putut inventa limbajul. Și dă ca exemplu infinitivul, care, spune el, este o formă a verbului complet decontextualizată, fără nici o relație cu o situație concretă, deci nu putea fi inventat pe parcursul unei evoluții a limbajului generată de necesitățile cotidiene ale omului. Bine-nțeles că aici, filosoful german încearcă să trimită înspre acea "Ființă" a sa. "Înainte de a vorbi, omul trebuie să se lase interpelat de Ființă, asumându-și riscul ca în răspunsul său la această interpelare, rareori va putea spune ceva", zice Heidegger.

Și, ca să aduc discuția și pe tărâm teologic:
4. Amintesc și afirmația unui strălucit teolog rus, Vladimir Lossky: "în paradis limbajul coincidea cu însăși ființa lucrurilor".

5. Cum vedeți (interpretați) celebrul pasaj Biblic despre amestecarea limbilor de la Turnul Babel?

Fără a încerca încă, să formulez o opinie, aștept eventualele reacții. Nu trebuie să atingeți toate punctele enunțate de mine, legați-vă de cel(e) mai la îndemână. Dacă veți veni și cu eventuale versuri ca susținere, ar fi ideal.