Iarnă și dezamăgire

Pășesc grăbit pe holul larg și răcoros al școlii, lăsând în urmă noua clasă cu scaunele ei firave și cu tabla știrbita de energia colegilor din timpul jocurilor, o las cu tot cu glasurile ei pestrițe, voci puternice dar blânde, chipuri radiind fericire, priviri sigure, pline de viață și tinerețe. Merg grăbit, pierzându-mă prin mulțimea agitată și căutând din priviri pe cineva , oricine.
Imi ridic ușor privirea în aerul rece dar plăcut de afară, aerul puternic al unei ierni târzii, unde totul a căpătat sclipitorul start alb-argintiu al picăturilor înghețate. Incă se mai strecurau fulgi mari printre clădiri și pomi când am pășit pe stratul mare de zăpadă, cu privirea rătăcită , derutată, încă uitându-mă după un tovarăș de drum dar mai mult copleșit de priveliștea uimitoare de afară, unde formele bine conturate până atunci ,se pierdeau acum dominate de zăpada proaspătă, creând un tablou disimulat cu elemente ce se disting vag în slaba lumină a becurilor; era o feerie sau un dezastru, după felul în care doreai să privești totul. Eu, în acel moment, voiam doar să văd un frumos tablou de iarnă în care totul se întrepătrunde, pictat de un sentimental, un idealist visător și entuziast. Era bine, era perfect……
Zăresc în capătul scărilor de la ieșire un fost coleg care acum e într-o altă clasă, îl salut mecanic apoi pășim ritmat pe marea alburie de dedesubt și concentrându-ne pentru câteva clipe la sunetul, mai degrabă scârțâitul enervant al zăpezii ce se zbătea sub tălpile noastre greoaie, apoi gândul mi-a fugit la discuția banală pe care o începusem. Pășeam aproape indiferent, constant, integrându-mă ușor în tabloul viu al naturii, rostind cuvinte obișnuite pe care nici măcar nu le conștientizam, pe o voce puternică, sigură, în care puteai citi cu ușurință entuziasmul, simții surescitarea și nerăbdarea care puseseră stăpânire pe mine cu o seară în urmă și care, acum, păreau că ating paroxismul. Toate gândurile mele păreau că devin realitate, că se transpun unei lumii nefericite, monotone , luându-i cu atât de multă ușurință locul și potrivindu-se atât de bine. Dar asta nu se întâmpla decât în mintea mea amețită de iluzii, vise deșarte și inexorabile speranțe. Eram prea fericit pentru a mai putea conștientiza realitatea. Trăiam un vis, o minunată senzație a reușitei, fiind o părticică a atât de viului Pământ.
Acum eram pe trotuarul aglomerat, îndepărtându-ne de poarta de un verde pal, o culoare rece, moartă și mergând cu o sumă de alți elevi pe urmele noastre. Strigăte, șoapte nevinovate ne ajungeau…..încă un strop de viață a, pe atunci, minunatului tablou. Eram fericit pentru că simțeam , realizam că nu sperasem degeaba ; visul putea fi realitate…….sau era deja. O dorință izvorâtă din iubire, din spiritul meu totdeauna viu și grăbit dar visător, luptător. Nu obișnuiam să fiu un învins, asta era de neconceput, indiferent dacă eram sau nu eu implicat în mod direct. Cu atât mai mult pentru cei aproape de mine. Imi păruse deja destul de dificil totul până atunci ca să mai fiu pregătit să țin piept unui puternic sentiment de deznădejde, unei profunde stări de indiferență, nepăsare prostească de propria-ti viață. Acea privire goală pe care o au unii când totul le pare pierdut în cursa cu viața, când pică într-o ireversibilă stare de pesimism, simțindu-se prea obosiți ca să meargă mai departe. O astfel de privire pierdută, săracă, am întâlnit după ce am parcurs o bună bucata de drum printre nămeții uriași ce păreau a înghiți încet natura și după ce am intrat pe ușa subțirică și frumos finisată a casei, într-o cameră călduroasă. M-am lovit puternic, neașteptat de o realitate mult prea crudă , ce aproape că m-a doborât. Acum mă simțeam ca una dintre acele păsări frumos colorate ce sunt prinse de răceala iernilor și care nu mai au nici o scăparea în lunga așteptare a inevitabilului lor sfârșit. Mă simțeam captiv și înșelat…..eram furios pe fulgii sclipitori ce scârțâiau supărător. Frumosul tablou era de fapt doar un dezastru. Din nou vise năruite de o lume aspră și parcă pentru toate astea era de vină iarna târzie cu alba ei zăpadă…..Nu, nu era.
Așa se întâmplă mereu când îți pui tot sufletul într-o iluzie, într-un vis ; totdeauna te rănești puternic când înfrunți lanțul acela ruginit al sorții, la care se adaugă în fiecare clipă câte o zală și care este imposibil de rupt. Uneori curajul se pedepsește, iar eu mi-am primit pedeapsa pentru îndrăzneala de a înfrunta adevărul. Dar eu mă ridic și plec mai departe, merg întotdeauna înainte, pentru că , a da înapoi la întâlnirea cu viața nu face decât să îți inducă o stare din aceea definitivă de nepăsare, iar nepăsarea aduce un adânc somn al rațiunii, ori rațiunea moartă îți este la fel de folositoare ca o picătura de apă în deșertul infinit.
Cel mai bun prieten este propriul gând, propria undă de speranță și fericire, singura apreciere pe care o capeți este interioară și este doar pentru tine.
Dar de data aceasta iarna m-a dezamăgit…